Gulde Line

Usa cerului este larg deschisă tuturor!

citate crestine

Frica de Dumnezeu este începutul întelepciunii." (Pildele lui Solomon 1,7)

...citeste

inapoi...

Tămăduirea mâniei - postat 26 ian 2008

Pentru a nu se mânia, omul trebuie înainte de toate să înăbuse orice pornire spre iutime, împiedicând-o să se manifeste. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă: "Linisteste-ti inima mânioasă si înfuriată! (...) să silim mânia să asculte de ratiune, ca si calul de frâu". Se cuvine, în primul rând, să ne înfrânăm de la gesturile si vorbele prin care în chip obisnuit mânia tinde să se manifeste; aceasta se poate face cel mai usor păstrând tăcerea. Sfintii Calist si Ignatie Xanthopol amintesc această învătătură a Părintilor: "Frânarea iutimii se face prin tăcerea la vremea cuvenită". "începutul nemânierii este tăcerea buzelor în vremea tulburării inimii", spune Sfântul loan Scărarul, care arată că cel care "e anevoie de urnit la cuvânt ... e nemiscat spre mânie". De altfel, în treacăt fie spus, tăcerea este cea mai potrivită atitudine fată de cel care se porneste cu mânie împotriva noastră, căci asa poate fi ea usor potolită.

Fireste că tămăduirea acestei patimi nu se face numai prin ferirea de manifestarile ei exterioare, de gesturi sau vorbe necuvenite, înfrânarea mâniei începe prin linistirea gândurilor. Tăcerea buzelor trebuie însotită de "tăcerea gândurilor". Se cuvine, de aceea, să împlinim ceea ce spune Scriptura: "Să nu dusmănesti pe fratele tău în inima ta" (Lev. 19, 17), căci din inima ies toate cugetele cele viclene si gândurile rele (cf. Mt. 15, 18-19; Mc. 7, 21), iar din acestea curge multimea cuvintelor si faptelor rele. Asadar, la acest nivel omul poate stăpâni cel mai bine mânia, evitând aprinderea si sporirea ei. De aceea, Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă "să oprim chiar de la început acest rău, izgonind din suflete, prin orice mijloc mânia". Dar pentru ca să împiedice ivirea mâniei în inima sa, si cu atât mai mult manifestarea ei în gesturi si cuvinte, omul trebuie să dea dovadă de o neîncetată luare-aminte. După cum spune Sfantul loan Casian, mânia nu poate fi tămăduită decât printr-o "grijă mereu trează". Tulburarea gândurilor iscată de mânie trebuie de îndată stinsă nu numai pentru că de aici porneste suvoiul faptelor si vorbelor prin care ea se face arătată, ci si pentru că această patimă poate stărui în suflet în chip ascuns, sub forma supărării, a urii si amintirii răului. Astfel, patima n-a fost cu adevărat nimicită, iar viata lăuntrică este primejduită de un rău ascuns, înăbusit, dar nu stârpit cu totul. Sfântul loan Casian învată că "trebuie să înlăturăm mânia nu doar din fapte, dar chiar din străfundul inimii noastre s-o smulgem cu totul. (...) Cuvântul Evangheliei ne porunceste să stârpim mai degrabă rădăcinile viciilor decât roadele, care fără îndoială vor dispărea după ce le-a fost nimicită vatra, când acestea vor fi alungate nu de la suprafata faptelor noastre, ci din adâncul gândurilor noastre". Paza gândurilor se vădeste a fi mijloc esential de tămăduire atunci când mânia a căpătat forma urii sau a tinerii de minte a răului. Dacă acestea sunt legate de vreo jignire, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să "uităm ocara , altfel spus s-o iertăm. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că "nepomenirea răului opreste mânia si n-o lasă să crească". Asa învată, de altfel, Sfintele Scripturi: "Să nu ai ură împotriva fiilor poporului rău" (Lev. 19, 18).

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că această învătătură a lui Iisus este de mare pret pentru vindecarea sufletului. Hristos, spune el, "stie că dusmănia trebuie scoasă iute din suflet si că un doctor iscusit nu dă numai doctorii ce ne pot feri de boli, ci si doctorii care tămăduiesc bolile". Sfântul Ioan Casian tâlcuieste în acelasi fel învătătura lui Iisus: "Doctorul sufletelor si cunoscătorul celor ascunse dinlăuntrul nostru a voit să înlăture cu totul orice prilej de mânie din inimile noastre. Astfel, el ne porunceste nu numai să-i iertăm pe fratii nostri care ne-au supărat si să ne împăcăm cu ei, alungând din minte toată jignirea sau întristarea pricinuită de ei, dar, mai mult: dacă stim că ei au vreo pornire dreaptă sau nedreaptă împotrivă-ne, la fel ne impune să lăsăm darul nostru, adică să întrerupem ruga, si să ne grăbim mai întâi a-i împăca. După ce le-am potolit mânia, putem înălta nepătate darurile rugăciunilor noastre". Împăcarea cu semenul implică recunoasterea faptului ca avem si noi o parte de vină; căci mai întotdeauna, atunci când cineva este supărat pe noi, suntem si noi vinovati într-un fel sau altul. De aceea, se cuvine să ne învinovătim pe noi însine si să-i cerem iertare fratelui că i-am fost prilej de ispită.

Dar, ca în cazul oricărei patimi, nu este de ajuns să tăiem orice formă de mânie, ci trebuie să punem în locul acesteia virtutea care i se împotriveste. Or, în ceea ce priveste purtarea fată de semen, virtutea care se opune mâniei în primul rând este blândetea. De aceea Avva Dorotei, după ce spune: "De-a fost un om mânios ..., să înceteze de a se mânia", adaugă: "si să dobândească blândetea". "Cum poti să lupti împotriva mâniei ? (...) Prin blândete; căci a te lupta cu ceva înseamna a fi de partea a ceea ce i se împotriveste", arată Sfântul Ioan Gură de Aur. Mânia si blândetea fiind stări antagoniste, se exclud una pe alta. "Căci natura firii omenesti e desfăcuta numaidecât în două porniri, fie în mânie, fie în blândete (...)",spune Sfântul Grigorie de Nyssa. De aceea, după cum mânia alungă blândetea, blândetea are si ea puterea de a stinge mânia si de a o împiedica să se aprindă. "Blândetea spulberă mânia", arată Sfântul Ioan Gură de Aur. Evagrie spune la fel: "blândetea micsoreaza mânia", si învată ca sufletul "să-si înfrâneze iutimea prin blândete", iar în altă parte scrie: "învată-i pe fratii tăi blândetea, ca să le fie cu anevoie întoarcerea la mănie". Sfântul Ioan Scărarul, la rândul său, spune că "blândetea este lespede asezată peste marea mâniei, care risipeste toate valurile ce se izbesc de ea, nesuferind nici o clătinare".

Blândetea duhovnicească nu are nimic de-a face cu nepăsarea sau moliciunea. Ea nu este o stare pasivă, ci una activă, stabilitate a sufletului care, ajunsă la desăvârsire, devine seninatate învecinată cu nepătimirea. Sfântul Ioan Scărarul o defineste astfel: "Blândetea este starea nemiscată a sufletului, care rămane acelasi în necinstiri, ca si în laude". Vedem deci că ea se împotriveste nu numai mâniei, ci si celorlalte patimi care pot tulbura sufletul când e vorba de relatiile cu semenii. Se cuvine să adăugăm că ea este o virtute care se îndreaptă de asemenea spre aproapele, manifestându-se prin rugăciunea pentru el si printr-o atitudine iubitoare. "Blândetea stă în a ne ruga în chip netulburat si din inimă pentru cel ce ne tulbură, în vremea tulburărilor ce ni le pricinuieste", spune Sfântul Ioan Scărarul, si: "Este semn al celei mai înalte blândeti a rămâne senin cu inima si plin de iubire fată de cel ce ne supără, chiar când e de fată".

Blândetea poate fi câstigată în principal prin rugăciune. De asemenea, o naste iubirea, ea însăsi fiind o forma a iubirii, postul, răbdarea, străpungerea inimii si plânsul. Nu trebuie însă uitat că strădania omenească singură nu este de ajuns pentru a ajunge la blândete; ea este un dar al lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel o număra între darurile Sfantului Duh (Gal. 5, 22); ca orice dar dumnezeiesc, si acesta este primit numai dacă omul îl caută cu stăruintă si-l cere prin rugăciune (cf. l Tim. 6, 11; Col. 3, 12).

Blăndetea este un remediu nu numai pentru mânie, ci si pentru toate bolile sufletului, cum citim în Pilde: "Omul blând este leac pentru inimă" (Pilde 14, 30). Blândetea, scrie Sfântul Ioan Casian, "este un leac atât de prielnic inimii ..., încât stinge deopotrivă focul nu numai al mâniei, al tristetii, al pizmei, al slavei desarte, al trufiei, ci si al poftei si al tuturor viciilor", arătând si puterea ei de a-1 feri pe om de patimi: "Cine este blajin si linistit nu se aprinde de tulburarea mâniei, nu se istoveste de înăbuseala trândăviei si a tristetii, nu se umflă de desertăciunea slavei si nici nu este chinuit de boala trufiei". Stârpind atâtea patimi din suflet, si în primul rând mânia, blândetea îl eliberează astfel de tulburarea pricinuită de aceasta si-l fereste de ispitele care vin asupra lui, făcându-l nesimtitor la ocară si necinstire. De aceea, blândetea este o piedică pentru lucrarea dracilor. Evagrie spune chiar că ea este virtutea de care ei se tem cel mai mult să n-o aibă omul, lucru de înteles dacă ne gândim că mânia este o însusire a diavolilor, si prin ea omul ajunge să li se asemene (cf. Ps. 57, 4), în vreme ce blândetea, dimpotrivă, îl scoate pe om din starea demonică si-l apropie de starea îngerească.

Contribuind la tămăduirea sufletului de numeroase patimi, blândetea îi înlesneste omului dobândirea multor bunătăti. Ea este izvor al linistii, al odihnei si al păcii lăuntrice; întăreste sufletul si-l face puternic în fata ispitelor venite de la semeni; îi dă omului îndrăznire la vremea rugăciunii. Blândetea apare mai ales ca temei al discernământului duhovnicesc, după cum arată Sfântul Ioan Scărarul: "Domnul va povătui pe cei blânzi întru judecată" (Ps. 24, 10), mai bine zis în lucrarea de tămăduirea patimilor si dobândirea virtutilor deosebirii (discernământului)". De asemenea, ea este izvor de întelepciune, căci scris este că Domnul "învăta-va pe cei blânzi căile Sale" (Ps. 24, 10) si "îndrepta-va pe cei blânzi la judecată" (Ibidem), Cu privire la aceasta, Evagrie scrie unui frate: "Sunt încredintat că blândetea ti-a pricinuit marea ta stiintă. Cu adevarat, nu este altă virtute care să nască întelepciunea ca blândetea, pentru care Moise a fost lăudat si numit cel mai blând dintre oameni"". Numeroase sunt virtutile născute din blândete: ea este "usa sau mai bine zis maica iubirii", "propteaua răbdării", "ajutătoarea ascultării (smereniei)", izvor al neprihănirii si curătiei, "înaintemergătoarea smeritei cugetări", virtute de care este strâns legată si prin care ajunge să se statornicească în sufletul omului.

Blândetea izvorăste sufletului bucuria duhovnicească, care este arvuna fericirii făgăduite celor blânzi, potrivit cuvântului Domnului: "Fericiti cei blânzi, că aceia vor mosteni pământul" (Mt. 5, 5). Dar ce înseamnă aceasta: pământ ? "Adică inima, care face ca o sământă să rodească prin puterea harului", tâlcuiesc Sfintii Calist si Ignatie Xanthopol; sau si: împărătia cerurilor, de ale cărei bunătăti sfintii se bucură în parte încă de aici, de pe pământ. Câstigul blândetii, scrie Sfântul Grigorie de Nyssa, este "fericirea si mostenirea pământului ceresc, în Hristos lisus". Într-adevăr, prin această virtute omul se face asemenea lui Hristos, Care este blândete desăvârsită (cf. Mt. 11, 29; 21, 5; 2 Cor. 10, 1).

Adeseori Părintii pun alături de blândete răbdarea, care are aceeasi putere de a se împotrivi mâniei si a feri sufletul de ea. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Mânia este foc, vâlvătaie care cuprinde sufletul, îl aprinde si-l mistuie. S-o stingem prin blândete si răbdare". Iar Sfântul Ioan Scărarul învăta asa: "Să fie legată, de aci înainte, tirana mânie în cătusele blândetii. Si lovită de îndelunga-răbdare". Sfântul Maxim vede si el în aceste două virtuti moduri de lecuire si de ferire de patimi pe care e bine ca omul să le folosească împreună: "Sunt unele leacuri care opresc patimile din miscarea lor si nu le lasă să sporeasca în crestere (...)". Pentru mânie sunt potrivite "îndelunga răbdare ... si blândetea, care o opresc si n-o lasă să crească". În ceea ce-l priveste, Sfântul Ioan Casian practic le socoteste ca unul si acelasi leac: "E limpede că răbdarea este un leac prielnic inimii, potrivit cuvintelor lui Solomon: Bărbatul blând este doctor al inimii". Iar după ce arată că răbdarea stinge deopotrivă mânia si alte patimi, spune: "Cine este blajin si linistit nu se aprinde de tulburarea mâniei (...). Pe drept se spune: "Este mai bun cel răbdător decât cel puternic si cel ce-si stăpâneste mânia decât cel ce cucereste o cetate" (Pilde 16, 32)". De aceea, Sfântul Părinte socoteste răbdarea ca virtutea care se împotriveste cu cea mai multă putere mâniei: dacă "mânia nimiceste răbdarea", atunci, în sens invers, răbdarea alungă mânia, pentru că: "atunci când patimile vor fi învinse de poporul lui Israel, adică de virtuti, care luptă împotriva lor", "locul pe care-1 ocupase furia îl va lua răbdarea".

Răbdarea constă în a suferi în liniste relele care ne vin de la întâmplările vietii sau de la semeni si, în acest din urmă caz, mai ales a suporta fără nici o tulburare criticile, ofensele, cuvintele insultătoare. Sfântul Maxim o defineste astfel: "îndelunga răbdare (înseamnă)... a sta neclintit în împrejurări aspre si a răbda relele; a astepta sfârsitul încercării si a nu da drumul iutimii la întâmplare; a nu vorbi cuvânt neîntelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu". Iar Sfântul Ioan Casian spune: "Toti stim că răbdarea înseamnă suportarea suferintelor si de aceea este sigur că nimeni nu poate afirma că este răbdător în afară de acela care suportă fără supărare necazurile care i-au fost pricinuite". Sfântul Ioan Gură de Aur arată si el că "omul cu adevărat răbdător duce povara necazului fără a se lasa doborât de ea"; "omul răbdător aleargă la răbdare ca la un port în care îsi află linistea cea mai deplină; paguba pe care i-o pricinuiesti nu poate misca stânca pe care stă; jignirile tale nu pot dărâma turnul în care s-a suit".

Virtutea răbdării se câstigă înainte de toate prin dragostea de Dumnezeu, care-1 face pe om să-L ia drept pildă în tot ce face pe Iisus, Care, "răsplătit cu nerecunostintă si cu hulă, se purta cu îndelungă răbdare; bătut si omorât de ei, răbda, neînvinuind pe cineva". "Cel ce a dobândit în sine dragostea dumnezeiască nu osteneste urmând Domnului Dumnezeului său, asemenea dumnezeiescului Ieremia (XVII, 7), ci suferă cu vitejie orice osteneală, batjocură si ocară, neluând în seamă câtusi de putin răul, de la nimeni".

Răbdarea se naste, de asemenea, si din iubirea aproapelui, dar mai ales din smerenie. De aceea, Sfântul Ioan Casian spune că "virtutea răbdării nu izvorăste din nimic altceva decât din umilintă, care ... îndură cu mărinimie orice jignire venită de la altii".

Răbdarea este una dintre virtutile de cel mai mare folos pentru mântuirea omului. "Prin răbdarea voastra veti dobândi sufletele voastre", învată Iisus (Lc. 21, 19). Ea se vădeste a fi un leac potrivit pentru toate bolile sufletului, si nu numai pentru mânie. "Răbdarea este un leac prielnic inimii", scrie Sfântul Ioan Casian. De asemenea, ea are o mare putere de ferire a omului de patimi. "Nu numai că prin ea păstrăm cele ce ne sunt de folos; dar ea ne apără de cele care ne sunt contrare", arăta Sfântul Ciprian. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ea "scoate duhurile rele din suflet" si-l fereste de săgetările lor.

Dar răbdarea nu numai că-l izbăveste si-l fereste pe om de rău, dar este totodata si "izvor al tuturor bunătătilor". Astfel, ea este de cel mai mare folos pentru restabilirea sănătătii sufletesti. Mai întâi de toate, răbdarea dă sufletului puterea de a lupta si de a se nevoi în vederea sporirii duhovnicesti. "Ea dă o putere de neînvins", arăta Sfântul Ioan Gură de Aur. Pe lângă aceasta, pentru că tămăduieste sufletul de mânie si de orice altă tulburare iscată de patimi, a căror tărie ea o slăbeste, răbdarea aduce sufletului pacea si statornicia în bine.

Răbdarea este pricinuitoare a nenumărate virtuti, îndeosebi a curătiei si neprihănirii. Ea face neclintită înfrânarea. Răbdarea este virtutea care-i uneste pe oameni întreolaltă, prin ea se regăseste si se mentine buna întelegere între ei, asa cum arata Sfântul Pavel, atunci când învată: "Umblati cu vrednicie ... cu toată smerenia si blândetea, cu îndelunga-răbdare, îngăduin-du-vă unii pe altii în iubire, silindu-vă sa păziti unitatea Duhului, întru legătura păcii" (Efes. 4, 2).

Din răbdare îi vine omului mângâierea de sus si bucuria cea duhovnicească. Astfel, Sfântul Isaac Sirul scrie: "Când se înmulteste răbdarea în sufletele noastre, e semn că am primit în ascuns harul mângâierii. Tăria răbdării e mai mare ca gândurile de bucurie ce se ivesc în inimă". Părintii îndeamnă ca blândetea si răbdarea să fie însotite de iubire, care apare astfel ca a treia virtute prin care omul se poate împotrivi mâniei.

De altfel, trebuie spus că între iubire si răbdare există o legătura foarte strânsă. Pe de o parte, iubirea implică răbdarea, care este una dintre însusirile ei, după cum arată Sfântul Apostol Pavel: "Dragostea îndelung rabdă" (l Cor. 13, 4). La intrebarea: "Cum îmblânzeste iubirea iutimea?", Sfântul Maxim răspunde: "Fiindcă are puterea să se milostivească si să facă bine aproapelui, si să fie cu îndelungă răbdare fată de el, si să îndure cele ce-i vin de la el (...). Avându-le, prin urmare, pe acestea, îmblânzeste iutimea celui ce a dobândit-o". Sfântul Ciprian, tâlcuind cuvântul de mai sus al Apostolului, zice că iubirea nu poate fi statornică si tare decât dacă a fost călită prin răbdarea tuturor încercărilor. Pe de altă parte, pentru a fi cu adevărat virtuoasă, răbdarea trebuie să izvorască din iubire, căci, asa cum arata Sfântul Ioan Gură de Aur, "uneori, ea poate duce la răzbunare", pentru că "înteteste flacăra în sufletele aprinse de mânie" si "aduce ura si ranchiuna", ceea ce ne îndreptăteste să spunem că "răbdarea lipsită de mărinimie este de-a dreptul un cusur". De aceea - spune Sfântul Părinte -, Apostolul, după ce zice: "Dragostea îndelung rabdă", adaugă: "dragostea este binevoitoare" si: "dragostea nu pizmuieste" (l Cor. 13, 4), îndemnând: "îngăduiti-vă unii pe altii în iubire" (Efes. 4, 2).

Iar pentru a ajunge la o asemenea iubire fată de semeni, calea cea mai sigură este rugăciunea pentru ei. "Ti-a venit vreo ispită de la fratele si supărarea te-a dus la ură ? Nu te lăsa biruit de ură, ci învinge ura cu dragostea. Si vei învinge în chipul acesta: rugându-te pentru el cu adevărat lui Dumnezeu". Si tot el învată: "Dacă îti amintesti răul de la cineva, roagă-te pentru el si vei opri patima din miscare". Iar în altă parte, spune: "Pentru tinerea de minte a răului, roagă-te pentru cel ce te-a supărat si te vei izbăvi".

Jean Claude Larchet

|Sfaturi Ortodoxe|Adauga Site in Director web|Colector Director Web|Dictionar online|