Gulde Line

Usa cerului este larg deschisa tuturor!

citate crestine

Frica de Dumnezeu este începutul întelepciunii." (Pildele lui Solomon 1,7)

...citeste

inapoi...

Taina mortii

Moartea constituie variabila independentă a lumii neîncetat schimbătoare. Toate fiintele vii mor. Numai omul, însă, este numit muritor. Si este numit astfel nu doar pentru că moare, ci si deoarece cunoaste că moare. Asadar cunoasterea lui cuprinde si moartea. De aceea nu rămâne pasiv în fata mortii, ci încearcă să se lupte cu ea si să o respingă, sau să si-o explice si să îi dea sens.
La popoarele primitive a fost cultivată credinta că moartea constituie mutarea la o oarecare altă formă de viată, reprezentată de obicei prin simboluri si imagini luate din viata pământească. În mitologia antică grecească moartea este înfătisată ca frate geamăn al somnului, iar în filosofia platonică trupul este caracterizat drept mormânt sau temnită a sufletului, de unde se izbăveste prin moarte. Stoicii, care considerau că în lume stăpâneste o ordine absolută si că ciclurile cosmice se repetă neîncetat, cereau supunere absolută fată de destin si marginalizau problema mortii. In fine, Epicur voia să găsească izbavirea de frica mortii - dar, desigur, nu si de moartea însăsi - prin următorul rationament sofistic: moartea, care constituie "cel mai înfricosător dintre rele", nu are legătură cu noi, pentru că "atunci când suntem noi, ea nu este de fată; iar când moartea vine de fată, atunci nu mai suntem noi".
Toate opiniile care le-am amintit au dat, probabil, omului posibilitatea unei oarecare abordări optimiste a mortii, dar nu au ajuns nicidecum la natura ei reală. Dimpotrivă, Sfânta Scriptură abordează moartea dintr-o perspectivă diferită. Aici moartea este considerată înfricosătoare. Distruge omul cel creat "după chipul" lui Dumnezeu si desface comuniunea lui cu Dumnezeu si cu aproapele. În Sfânta Scriptură este subliniat tragismul mortii, fără a fi risipit prin referirea la nemurirea sufletului sau prin alte aspecte secundare sau marginale.
Ce este, însă, moartea si ce pozitie adoptă Biserica în privinta ei?
În învătătura Bisericii moartea constituie întâi de toate un fenomen spiritual; este despărtirea sufletului de izvorul vietii, de Dumnezeu. Moartea aceasta a apărut în om imediat după neascultare. Moartea trupească a venit mai târziu, ca o consecintă a mortii spirituale. Si în vreme ce moartea spirituală este despărtirea sufletului de Dumnezeu, moartea trupească este despărtirea sufletului de trup.
Moartea omului era determinată totdeauna prin încetarea functiei cardiorespiratorii. Încetarea aceasta implica si încetarea functiei creierului. Medicina contemporană, intervenind uneori în aceste functii conexe, mentine prin mijloace artificiale doar functia cardiorespiratorie, în vederea recoltării de organe trupesti la om, spre a le folosi în transplanturi. Practica aceasta, care se întemeiază pe o antropologie diferită de cea a Bisericii, provoacă în cercurile bisericesti si extrabisericesti puternice reactii adverse.
Omul nu a fost întru început nici muritor, nici nemuritor. A fost asezat pe hotarul dintre firea muritoare si cea nemuritoare si era "receptiv la amândouă". Mai mult, sufletul omului nu are nemurire "firească" sau naturală, ci o nemurire creată. Nu este, adică, de la sine nemuritor, ci a fost creat nemuritor. Doar Dumnezeu este din firea Lui nemuritor, ca Viata însăsi si izvor al vietii. Viata naturală, la care participă omul, este urmarea lucrării creatoare a lui Dumnezeu. Viata dumnezeiască, însă, este părtăsie de lucrarea Lui îndumnezeitoare. Desăvârsirea întru această viată dumnezeiască, care s-ar fi înfăptuit prin tinerea poruncii dumnezeiesti, adică prin rămânerea lui în părtasia de lucrarea dumnezeiască, a fost zădărnicită prin neascultare.
Moartea nu a survenit ca o răzbunare a lui Dumnezeu, ci ca o consecintă naturală a ascultării. Dumnezeu nu este pricinuitorul mortii, ci al vietii. Neascultarea omului, ca rupere a legăturii lui cu Dumnezeu, este aceea care a adus moartea. Dumnezeu, ca atotstiutor, stia dintru început că omul va face neascultare. Dar neascultarea nu se datorează dumnezeiestii prestiinte, ci libertătii umane. Dacă cineva se întreabă pentru ce Dumnezeu nu l-a făcut pe om dintru început virtuos, ci a îngăduit ca acesta să păcătuiască, este ca si cum s-ar intreba de ce l-a făcut cuvântător (rational) si stăpân pe sine însusi (liber). Trebuia oare ca încă inexistenta răutate a omului să împiedice bunătatea lui Dumnezeu de a-l crea cuvântător si liber? Dacă omul nu putea deveni rău, nu mai putea deveni nici bun. Neascultarea l-a înstrăinat de izvorul vietii si l-a dus la moartea spirituală. Moartea trupească, ce a urmat celei spirituale, este prezentată în traditia patristică drept binefacere a lui Dumnezeu către om, ca răul să nu rămână fără - de - moarte.
Viata omului căzut este intrinsec legată de moarte, însăsi viata lui este mergere către moarte. Iar omul nu poate întrerupe mergerea aceasta, decât dacă moare. Pe de altă parte, moartea nu îsi face simtită prezenta doar la sfârsitul mergerii acesteia, ci si pe tot parcursul ei. Viata este o mergere care se desfăsoară ca repetare a multor morti partiale. Iar activitatea umană se manifestă ca lupta continuă si complexă împotriva mortii. Astfel moartea se întretese si evoluează împreună cu viata si activitatea omului. Fenomenul acesta provoacă agonia existentială.
Omul se prezintă, asadar, ca fiintă mărginită si sortită mortii. Moartea constituie statornica amenintare si ultima fază a vietii lui. Sensul vietii este indisolubil legat de sensul mortii. Iar viata este corect considerată doar atunci când cuprinde în ea însăsi si moartea. Când sensul vietii este formulat fără a se avea în vedere si moartea cu care aceasta este întretesută, este inconsistent si dispare. În cazul acesta moartea, ca fază finală a vietii, distruge întreg sensul precedent al acesteia si o face fără rost si de neînteles. Pentru a se da rost vietii, trebuie să se dea rost mortii. Doar când moartea este recunoscută si valorificată ca ultimă fază a vietii, doar atunci poate fi pusă în valoare si întreaga viată. Iar valorificarea aceasta se află în Dumnezeu, Care "nu este Dumnezeul celor morti, ci al celor vii".
Meditarea la moarte nu constituie o preocupare negativă, ci o rodnica lucrare spirituală, care îl duce pe om la priveghere si înteleptire. Platon definea filosofia ca meditatie asupra mortii. Această teza a lui Platon este, desigur, direct legată de premisele antropologice ale doctrinei lui, care diferă fundamental de cele crestine. În Biserică moartea este asezată într-o perspectivă diferită si viziunea asupra ei capătă un alt continut. Amintindu-le iminenta mortii, Hristos îsi îndeamnă ascultătorii la pocăintă si pregătire pentru viata vesnică. Pomenirea mortii constituie un element esential al traditiei ascetice a Bisericii, dar si a traditiei crestine în general. Fiecare zi si fiecare noapte trebuie abordate si valorificate de credincios ca si când ar fi ultimele din viata lui. Faptul acesta îl ajuta să gândească si să actioneze neîncetat ca muritor ce îsi simte caracterul său muritor. Adică îl ajută să gândească si să actioneze corect. În felul acesta credinciosul "îsi asumă firea prin liberă alegere; de bunăvoie mort făcându-se fată de lume". Fără pomenirea mortii nu ne apropiem de adevărul vietii.
Pomenirea mortii nu este o simplă amintire a faptului că omul este muritor, ci o stare duhovnicească aparte, care începe cu simtirea scurtimii vietii pământesti si evoluează ajungând simtământ profund al stricăciunii si al caracterului trecător al tuturor lucrurilor lumii. Pomenirea mortii curăteste mintea, îl desface pe om de gândurile lumesti si de grijile vietii si îl călăuzeste la lumina lui Hristos. Devine astfel cu putintă si nepăcătuirea. În esentă pomenirea mortii este o harismă dumnezeiască si, în ciuda înfătisării ei negative, îl asează pe om înaintea vesniciei.
Sfântul Apostol Pavel trăia pomenirea mortii ca "strangere" sau atragere de către dorinta de a muri si de a se uni cu Hristos. Si Sfântul Vasile cel Mare notează că este propriu omului sfânt să "se grăbească" "spre cealaltă viată". Verbul "a se grăbi" este folosit si în slujba înmormântării, dorindu-se să se arate modul în care crestinul merge către mormânt.
Atragerea de către dorinta mortii, precum si "graba" mergerii către mormânt denotă stări caracteristice, care corespund caracterului harismatic al mortii întru Hristos. În afară de pomenirea mortii, asadar, care este o harismă dumnezeiască, o harismă încă si mai mare este însăsi moartea întru Hristos, pentru că duce la o mai mare biruintă, sau la biruirea celui mai mare vrăjmas al omului, la biruirea mortii.
Moartea este cel mai sigur mijloc cu care pot fi înfruntate ispitele si pot fi controlate lucrurile omenesti. Dacă în prima fază a ispitei - adică cea a atacului sau a aruncării momelii - omul îsi aminteste de moarte, poate lesne birui ispita. De altfel toate câte nu rezistă în fata mortii sunt desertăciuni. Chiar si iubirea, virtutea crestină cea mai înaltă, dacă nu rezistă în fata mortii, este mincinoasă sau, cel putin, nedesăvârsită. Doar când este mai puternică decât moartea, este desăvârsită si adevărată. De aceea când este supusă încercării mortii în viata pământească, biruieste moartea în vesnicie si îl face pe om capabil de "împărătia cea neclătinată".
Omul vrea, însă, să uite de moarte si încearcă să evite orice cugetare sau discutie privitoare la ea. Mai ales omul contemporan, trăind în vacarmul si anonimatul societătii globalizate, se înstrăinează si îsi uită de firea sa si de hotarele vietii lui. Desi se găseste sub continua amenintare cu disparitia, evită cu obstinatie abordarea directă a problemei mortii si îsi consacră toată grija sa stiintei. Mai mult, cultivă naiva conceptie că prin ea poate înlătura moartea. Stiinta, însă, nu doar că nu poate rezolva această problemă, dar adesea chiar contribuie la o si mai accentuată complicare a ei. Creând impresia unui neîncetat progres, îl antrenează pe om în nesfârsite căutări de noi lucruri si goleste moartea de orice sens. Oricine îsi concentrează întreaga atentie asupra progresului, asteaptă si speră în posibilitatea unui progres si mai mare. Dar când moare, nu ajunge în vârf, căci acesta se mută la nesfârsit. În felul acesta rămâne necontenit nesatisfăcut si nepregătit în fata mortii, care constituie pentru el un sfârsit tragic. Dar în vreme ce moartea a fost respinsă de om si s-a transformat în tabu, sexualitatea, care odinioară era tratată ca tabu, a fost intens promovată si popularizată. Astfel trecerea sub tăcere a tainei mortii a fost contrabalansată prin popularizarea tainei vietii. În paralel s-a vorbit mult de educatia sexuală, trecându-se total cu vederea nevoia unei educatii privitoare la moarte. Fenomenul acesta alimentează stări bolnăvicioase. Îndeosebi izolarea copilului de procesul mortii persoanelor dragi creează traume psihice extrem de serioase. De aceea este necesară o serioasă pregatire si educatie.
Trecerea sub tăcere a mortii si respingerea pomenirii ei îsi găsesc astăzi un sprijin si în structurarea actuală a societătii. Viata socială s-a organizat în asa fel încât ascunde moartea. Odinioară oamenii aveau mai multe experiente ale mortii, pentru că în cadrul marii familii patriarhale o vedeau adesea în persoanele înrudite cu ei. Astăzi lucrurile s-au schimbat. Marile familii au încetat de-a exista si copiii nu se confruntă de aproape cu moartea persoanelor înrudite cu ei si nu au experiente directe ale mortii, care să favorizeze meditarea la ea si pomenirea ei.
Mai mult, în toate tările dezvoltate industrial oamenii, în covârsitoarea lor majoritate, mor departe de casa si de ai lor, în spitale si clinici. Multitudinea măsurilor profilactice si a îngrijirilor medico-farmaceutice la care sunt supusi nu fac decât să accentueze într-un grad si mai mare izolarea lor de mediul lor firesc. Astfel moartea este desfăcută de experientele cotidianului. Pe de altă parte, spitalele sunt considerate locuri de tămăduire. Cei ce merg acolo, merg în vederea refacerii sănătătii lor. Chiar si multi bolnavi ce se află în pragul mortii sustin de obicei că le merge mai bine, pentru a se racorda la procesul terapeutic de acolo. Moartea este respinsă sistematic si chiar ascunsă, pentru că se află în afara scopurilor spitalului si îi influentează psihologic pe bolnavi.
În sfârsit, modul de functionare a societătii contemporane transferă îngrijirea celor ce sunt pe moarte si a celor morti unor persoane specializate profesional, îndepărtându-i tot mai mult de mediul lor social. Cei care se ocupă de oamenii ce sunt pe moarte sau de aceia ce au murit si trebuie îngropati, au de regulă această profesie, neavând nici o legătură specială cu acestia. Pe de altă parte rudele, care în mod firesc ar trebui să participe mai intens la procedurile respective, se află de obicei departe. În felul acesta se pierde si sensul prohodirii si al înmormântării, ca ultime îngrijiri aduse rudei plecate dintre ei. Totodată procesul mortii si moartea însăsi sunt îndepărtate de viata socială, iar omul care moare este abandonat în fata mortii si lăsat singur cu el însusi.
Factorilor care favorizează trecerea sub tăcere a mortii si respingerea pomenirii ei trebuie adăugată si cosmetizarea mortilor si a funeraliilor, precum si evitarea folosirii numelor si lucrurilor care sunt legate de moarte. Felul în care mortii sunt prezentati sau ascunsi, precum si ceremoniile din timpul funeraliilor lor, urmăresc să acopere moartea. Trebuie, însă, remarcat că la baza acestui comportament se ascunde o anumită superstitie. Se crede că dacă moartea va înceta de-a fi numită si pomenită, va înceta si de a mai exista. Superstitia aceasta provoacă, de altfel, si masiva recurgere la astrologie, magie si parapsihologie.
În fine, cele mai noi mijloace folosite de om pentru respingerea pomenirii si a fricii mortii sunt cuceririle si preconizatele perspective ale stiintei si tehnologiei. Transplanturile de organe ale trupului omenesc, congelarea de organe sau organisme vii, prelungirea mediei de viată, reproducerile prin clonare s.a., sunt folosite ca mijloace de "sterilizare" a vietii de "maladia" mortii si totodată ca mijloace de îndepărtare a meditării la moarte si a fricii mortii.
În paralel, începând cu anii '70 apare un interes impresionant fată de abordarea stiintifică a mortii. Rodul interesului acestuia a fost publicarea unei multimi de studii referitoare la moarte si, totodată, crearea unei noi ramuri stiintifice: tanatologia. Interesul acesta este firesc, nu doar pentru că omul contemporan vede aproape zilnic multe morti colective sau violente, pricinuite de război, dar si pentru că societatea în care trăieste este mai îmbătrânită decât cele anterioare, din cauza cresterii mediei de vârstă. Dar această formă de abordare a mortii este legată mai mult de informarea superficială si curiozitatea referitoare la această temă, si mai putin de interesul existential care îi caracteriză pe anumiti filosofi de prestigiu ai deceniilor anterioare.
După Sartre, moartea descoperă absenta sensului vietii. Dacă suntem datori să murim - scrie - viata noastră nu are sens, pentru că problemele ei nu îsi află nici o solutionare si pentru că însăsi însemnătatea problemelor rămâne nedeterminată. Dar viata, precum observă Berdiaev, "nu este nobilă decât pentru că are în sine moartea, care mărturiseste că omul este destinat altei vieti, mai înalte. Fără moarte existenta ar fi jalnică si de neînteles. Dar între viata inlăuntrul timpului si viata în vesnicie este asternut un abis care nu poate fi trecut decât numai prin moarte, adică prin agonia ce se naste din întreruperea vietii". Prin simpla vizitare a unui cimitir omul este ajutat să biruiască micimile vietii, să dobândească o mai deplină si mai adevărată constiintă a existentei lui sau chiar să rezolve probleme spinoase care îl chinuiesc. Filosoful existentialist Martin Heidegger observa că omul este pândit în imanent de pericolul de a-si uita adevărata sa existentă. Când, însă, reflecta la moarte, se întelege mai deplin pe sine însusi si se ridică deasupra conventionalismului. Doar prin prezenta zării mortii omul poate întelege si trăi corect viata. Asemănătoare este si pozitia lui K. Jaspers. Pentru el moartea constituie o situatie limită, în fata căreia omul poate dobândi constiinta adevărată a sinelui propriu si transcende cotidianul.
Există un anume "soare al mortii", care oferă omului posibilitatea unică de a-si contempla viata în lumina nerămânerii lui pe mai departe în lume. Cum este firesc, orice mod de contemplare a vietii se realizează din perspectiva mentinerii ei pe mai departe. Doar moartea oferă posibilitatea contemplării vietii fără această perspectivă. De aceea, privită prin prisma aceasta a mortii, viata capăta un sens cu totul aparte.
Desigur, în ultimă analiză, omul nu poate astfel percepe sensul vietii, pentru că nu poate percepe nici întelesul sfârsitului său personal. Întelesul acesta nu devine accesibil nici în vis, fie si atunci când cineva îsi visează rămăsitele sale pământesti. Căci si cel ce se visează sau se imaginează mort pe sine însusi continuă să existe ca subiect al visului sau al imaginatiei sale. Dar, pe de altă parte, chiar si experienta relativă pe care o poate avea cineva prin pomenirea mortii celorlalti ajută la o mai deplină viziune asupra vietii. Dimpotrivă, respingerea voită a cugetării la moarte îl privează pe om de posibilitatea de a contempla viata din această perspectivă umană unică si autentică, si creează probleme grave, care se transformă în surse de nelinisti si angoase.
Dar desi omul este chemat să învete de la moarte si să combată pricina acesteia, care este păcatul, în fapt se petrece contrariul. Moartea creează nevoia autoconservării, cultivă lipsa caracterului dezinteresat si duce la păcat. Prin acesta îsi extinde puterea stăpînitoare asupra tuturor oamenilor. Supunerea fată de moarte implică si supunerea fată de păcat. Si nu este posibilă izbăvirea omului de acesta - sau înnoirea lui morală - fără înnoirea ontologică, adică fără izbăvirea lui de moarte. Crestinul poate birui păcatul întrucât poate birui moartea. Iar aceasta se face prin puterea învierii si a vietii lui Hristos.
Hristos este viata si învierea lumii. Comuniunea cu Hristos eliberează de frica mortii si dăruieste viata vesnică, înfricosătoare este doar moartea spirituală, adică ruperea comuniunii cu Hristos. Fără moartea spirituală, cea trupească îsi pierde tragismul ei si se preface în punte care ne trece "de la cele mai triste la cele mai bune si mai de dorit". Mai mult, moartea relativizează orice valoare lumească, iar pomenirea ei ne eliberează de multe griji de prisos si asfixiante. Dar Hristos nu este doar viata, ci si adevărul.
Este rechemarea lumii din "uitarea" în care a aruncat-o despărtirea de Dumnezeu, adică moartea. Moartea constituie împotrivirea nu doar fată de viată, dar si fată de adevăr. Sfântul Ignatie Teoforul spune că cei care îl refuză pe Hristos sunt "mai degrabă avocati ai mortii, decât ai adevărului". Observa si aceea că Hristos nu este, simplu, faptul de "a trăi", ci "adevăratul a trăi" sau "viata cea adevărată" a oamenilor. Iar viata cea adevărată nu este cea biologică, ci viata persoanei, care arată legătura cu Dumnezeu. De altminteri învierea nu constituie întoarcere la individualitatea biologică, ci refacerea sau restaurarea persoanei si a comuniunii adevărate a persoanelor în împaratia lui Dumnezeu.
Este relevant faptul că moartea omului nu este alungată ori suprimată de atotputernicia lui Dumnezeu, ci este desfiintată de către dreptatea Lui. Puterea invierii se arată după refacerea dreptătii. Moartea nedreaptă a lui Hristos Celui fără - de - păcat desfiintează moartea, care survenise ca o dreaptă consecintă a păcatului, adică a îndepărtării de izvorul vietii. În felul acesta si mântuirea omului de moarte - ca de altfel orice lucrare a lui Dumnezeu - se înfăptuieste ca lucrare a dreptătii.
Moartea domneste înlăuntrul spatiului si al timpului prin puterea păcatului. Crestinul, însă, tinând poruncile lui Dumnezeu prin harul Sfântului Duh, biruieste păcatul si moartea. Depăseste astfel conditionarea lui de spatiu si de timp si pătrunde în vesnicul "acum" al prezentei lui Dumnezeu. Sfărsitul vietii lui pământesti nu este sfârsit al vietii, nu este moarte. Dimpotrivă, este izbăvire de moarte si eliberare de puterea ei stăpânitoare. Desigur, întrucât rămâne în lume, nu încetează de-a fi atacat de diavol si de păcat. Dar, dacă respinge atacurile si merge pe calea lui Hristos, nu se teme de moarte.
Se vorbeste mult în ultimele decenii despre experientele de după moarte sau, după altii, din momentul mortii. Subiectul acesta este cu sigurantă vechi. Deja Platon prezintă amănuntit în Republica sa experientele cuiva care a căzut pe câmpul de luptă si urma să fie îngropat, dar a revenit la viată în ultima clipă. Exemple asemănătoare sunt amintite si în literatura crestină. În Scara Cuviosului Ioan Sinaitul se vorbeste despre un monah lenes în cele duhovnicesti, care, îmbolnăvindu-se grav, a suferit moarte clinică si vreme de o oră a fost ca mort. Cand monahul acesta s-a întors la viată, a cerut tuturor să plece, apoi si-a zidit usa chiliei si a trăit zăvorât doisprezece ani, fără a vorbi cu cineva si fără a mânca si a bea altceva decât pâine si apă. Către sfârsitul vietii lui i-au deschis usa chiliei si l-au rugat să le vorbească. El, însă, le-a spus doar atât: "Iertati - mă! Nimenea de va avea pomenirea mortii, nu va putea să păcătuiască vreodată". Tot asa, într-un text publicat prima oară într-o revistă de la Moscova la sfârsitul secolului al nouăsprezecelea, se descriu experientele unui rus care s-a aflat în stare de moarte clinică si a revenit la viată.
Subiectul acesta a revenit în actualitate în 1975, prin publicarea de către psihiatrul R. Moody a unui studiu sistematic asupra a mai bine de o sută de persoane care au fost considerati morti din punct de vedere clinic si au revenit la viată. În studiul acesta sunt descrise amănuntit experientele unor oameni ce au simtit că ies din trupul lor firesc si că trec într-o stare absolut diferită. Foarte cunoscută în cercetarea acestui domeniu este Elisabeth Kubler-Ross, în vreme ce în Grecia subiectul a fost abordat de către V. Papatheodorou, director al unei clinici spitalicesti, cu dispozitii ocultiste. Descrieri asemănătoare, în fine, prezintă si oamenii de stiintă olandezi în revista medicală engleză The Lancet. Caracteristice sunt similitudinile care există între aceste experiente, precum si profundele schimbări morale pe care le suferă persoanele în urma lor. Puncte comune ale acestor experiente sunt simtirea despărtirii de trup, experienta extracorporală a sufletului, trecerea printr-un tunel întunecat care duce către un tărâm atotluminos, retrospectiva instantanee a vietii personale, întalnirea cu rude care plecaseră din viată etc. O serioasă tratare a temei acesteia din perspectivă ortodoxă o face părintele Serafim Rose. Ar fi bine ca subiectul acesta să fie studiat mai îndeaproape si să fie comentat din perspectiva ortodoxă.

Georgios Mantzaridis

Sursa: infocrestinortodox


|Sfaturi Ortodoxe|Director siteuri. Site monitorizat de www.Netul.ro|Adauga Site in Director web|Religie/Spiritualitate|Colector Director Web|Director WEB PHG, Indexul site-urilor romanesti|Dictionar online|