Gulde Line

Usa cerului este larg deschisă tuturor!

citate crestine

Frica de Dumnezeu este începutul întelepciunii." (Pildele lui Solomon 1,7)

...citeste

inapoi...

Spovedania omului lăuntric sau Calea care duce la smerenie - postat 23 ian 2008

Întorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul sufletului meu si luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredintez din experientă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce tin de religie si sunt plin de mândrie si de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănuntit simturile si faptele mele:

Nu-L iubesc pe Dumnezeu !

Căci, dacă L-as iubi, m-as gandi mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des si cu mai multă desfătare la cele pământesti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieste decât greutate si uscăciune.

Daca L-as iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârseste în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar multumi si m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei si sunt gata să mă îndeletnicesc, cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.

În ocupatiile mele desarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeiesti, când mă aflu în prezenta Lui, orice ceas mi se pare un an.

Cel ce iubeste pe cineva se gândeste neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinta care îi este dragă. Si-o închipuie, îsi face griji pentru ea si, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci si patru de ore, de abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund in adâncurile cugetării de Dumnezeu si să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci si trei de ceasuri le asez cu plăcere si cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele!

În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discutiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit si trândav. Si chiar atunci când, uneori, sunt atras, nevrând, spre convorbirile dumnezeiesti, caut să trec mai repede la conversatiile care îmi măgulesc patimile.

Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispozitiile guvernului si cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinta să dobândesc cât mai multe cunostinte în stiintele lumii, în artă, în economie, în timp ce învătăturile Legii Domnului, cunostintele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi niste ocupatii de seamă în viata unui crestin, nu sunt decât niste chestiuni lăturalnice si de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.

Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaste după împlinirea poruncilor Lui - căci El însusi spune: "Dacă Mă iubiti, veti păzi poruncile Mele", iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci imi dau prea putină silintă să le împlinesc -, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu.

Aceasta o întăreste si Sfântul Vasile cel Mare, când spune: "Dovadă că omul nu-L iubeste pe Dumnezeu si pe Hristosul Său este faptul că el nu îndeplineste poruncile Lui."

Nu am dragoste pentru aproapele!

Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau linistea în folosul fratelui meu.

Dacă l-as iubi ca pe mine însumi, asa cum porunceste Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea si pe mine, iar fericirea lui m-ar umple si pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină si mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri.

Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc si le osândesc.

Bunăstarea, cinstea si fericirea lui nu mă înveselesc ca si cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârsire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simtământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispret.

Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie!

Dacă as fi fost cu adevărat încredintat si as fi avut o credintă tare că, fără nici o îndoială, dincolo de mormânt este o viată vesnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârsite pe pământ, atunci m-as fi gândit fără încetare la ceea ce mă asteaptă.



Un simplu gând spre nemurire m-ar fi înspăimântat si mi-as fi trăit viata aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema vesniciei, iar sfârsitul vietii de aici îl socot ca pe capătul existentei mele.

Uneori, un gând tainic se cuibăreste în mintea mea: cine stie ce poate fi după moarte? Si chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredintare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc fătis toate faptele mele si necontenita grija pentru o mai bună întocmire a vietii mele trupesti.

Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credintă, m-as fi ocupat mereu de ea, m-as fi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi desteptat în mine o adânca evlavie, întelepciunea, fericirea si iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-ar fi umplut de bucurie, iar eu m-as fi desfătat cu învătăturile Legii Domnului zi si noapte, m-as fi hrănit cu ele cum te hrănesti cu pâinea cea de toate zilele si as fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământesti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre.

Si, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate stiintifică. Si, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adanci cu cea mai mare luare-aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprind o uscăciune, o lipsă de interes si, ca si cum m-as afla în fata unei cărti obisnuite, rămân fără nici o roadă si sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere si în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate si de interes.

Sunt plin de mândrie si de iubire de sine!

Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în fata altora sau să mă îndulcesc în lăuntrul meu.

Desi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totusi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri si mă socot, fată de ceilalti, cel mai bun sau, cel putin, nu mai rău decât ei.

Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptătesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovătie.

Mă supăr pe cei care nu mă respectă si îi socotesc niste nepriceputi, care nu stiu să pretuiască oamenii.

Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc si mă bucur de nenorocirile vrăjmasilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc. Si, chiar atunci când îmi dau silinta să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii.

Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în fata căruia săvârsesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simturi, fie o hrană pentru patimile si poftele mele iubitoare de desfătări.

Deci... nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce tin de religie si sunt plin de mândrie si de iubire de sine.

Din toate cele însirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credintă, neiubitor de Dumnezeu si urâtor de aproapele.

Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta?

Starea duhurilor întunericului e mai bună decât a mea, căci dracii, chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, il urăsc pe om, trăiesc si se hrănesc cu mândrie, cel putin, însă, cred si se cutremură. Dar eu?

Poate exista oare o soartă mai grea decât cea care mă asteaptă?

Si pentru care alte pricini hotarârea judecătii va fi aspră, dacă nu pentru o astfel de viată dezordonată si nechibzuită, pe care o trăiesc eu însumi?!

Pelerinul rus
Sursa: Vezi articolul original


|Sfaturi Ortodoxe|Director siteuri. Site monitorizat de www.Netul.ro|Adauga Site in Director web|Religie/Spiritualitate|Colector Director Web|Director WEB PHG, Indexul site-urilor romanesti|Dictionar online|