Gulde Line

Usa cerului este larg deschisa tuturora!

citate crestine

Frica de Dumnezeu este începutul întelepciunii." (Pildele lui Solomon 1,7)

...citeste

inapoi...

Reflectii despre moarte

de Nicolae Steinhardt

"Nu-mi este frica de moarte", iata o propozitie care gândesc ca trebuie primita cu multa rezerva, chiar atunci când nu o banuim a fi fost rostita fara de buna credinta. Despartirea sufletului de trup nu­i chiar treaba lesnicioasa si de doua parale. "Amarnic îi este sufletului meu sa iasa din acest ticalos si spurcat trup al meu", aflam scris în rugaciunea pe patul de moarte. Se produce între suflet si corp o comuniune, o sudura, si nu­i de mirare ori de rusine ca scindarea lor isca o angoasa.

Rastignirea pictata de Velasquez Adevarul este ca substantivul acesta, moartea, acopera doua notiuni diferite si ca frica de moarte se manifesta si ea din aceeasi cauza sub doua înfatisari: moarte înseamna si moartea fizica propriuzisa, somatica, încetarea batailor cordului si a circulatiei sanguine, despartirea sufletului de trup, dar mai desemneaza si momentul în care sufletul, slobozit din trup, mâna spre Hristos si spre Judecata de Apoi.
Fiind, asadar, vorba de doua întelesuri ale aceluiasi cuvânt, fiecare se cuvine a fi întâmpinat în alt fel: judecata cu spaima si cutremur, în desavârsita smerenie, cu zdrobire de inima si batând umilita smerenie; cu semetie, curaj si demnitate, în picioare (cum ar veni), ostaseste, ca militarul viteaz pe linia de foc, cu sfidare chiar si un calm absolut, grija de seama fiind acum pastrarea tinutei si a impasibilitatii.
Distinctia aceasta, absolut necesara ­ având drept consecinta abordarea a doua atitudini adverse ­ una de supunere si înfricosare, cealalta de falnicie si neclintire­ne poarta gândul spre doua vestite morti care si ele nu se aseamana deloc între ele: moartea lui Socrate, moartea lui Hristos. Cât sunt de contrare, de fundamental antagonice, desi nu putini filosofi au stabilit o legatura între ele si au facut din prima o preîntâmpinare a celei de­a doua!

Cred ca se înseala întru totul. Hristos moare ca un nelegiuit si un netrebnic, Socrate ca un semi­zeu. Hristos­Dumnezeu moare ca un om, ca ultimul dintre oameni. Socrate ca un senior si o fiinta transcedentala. Moartea lui Hristos e kafkiana si tine de literatura "neagra" a lui Socrate, asa cum ne este relatata într-unul din dialogurile platoniciene, parca e scoasa din Vietile Sfintilor, dintr-o carte de povestiri pilduitor­edificatoare.

Hristos moare pe o "capatâna", un dâmb, o ridicatura plina de gunoaie, necuratii si mortaciuni, la marginea orasului, "afara din tabara", în loc spurcat, "ca un câine", (similar lui K. în Procesul), între doi tâlhari, batjocorit, scuipat, ocarât, purtând cununa de spini, hulit, sfidat si luat în derâdere de trecatori (Huu! Cel ce darâmi templul si în trei zile îl zidesti, mântuieste-Te pe Tine însuti coborându­Te de pe cruce), în chinuri groaznice. De ce soi de sfârsit are parte? De spânzurarea pe lemn, care­i moarte blestemata. E tintuit pe crucea infamiei, expus gol (căci brâul care­I înconjoara mijlocul e o inventie pioasa a iconografilor crestini, iar din trupul pironit pe cele doua scânduri suprapuse tâsneste urina ­ ce mai distractie si pun'te pe râs pentru spectatori) spre ocara, hula si rusine. Drept mângâiere otet, drept priveliste tragerea la sorti a sarmanelor Sale vestminte.

Lui Iisus I-a fost frica de moarte. A asteptat-o rugându­Se de trei ori sa nu fie silit sa bea paharul urgiei, în vreme ce, sudoarea picurându­I pe trup, se facea picaturi de sânge, care picurau pe pamânt (Matei 26, 38­44; Marcu 14, 33­36; Luca 22, 42­44). Întristat Îi era sufletul pâna la moarte. Si cât a dorit sa nu fie lasat singur, sa mai privegheze cineva odata cu El! Dar nu s-a gasit cine, i­a gasit somnul pe câtestrei apostolii Sai preaiubiti.
Ca muritorul cel mai de rând si mai speriat si mai sarman ni se arata El în Gradina Ghetsimani. Pe cruce fiind Îi stau alaturi numai tâlharii (rai amândoi, zic evanghelistii Matei si Marcu, doar unul, precizeaza referatul Sfântului Luca) si ura grabita (sa nu-i apuce sâmbata cu treaba neterminata) a fariseilor, saducheilor si irodienilor. Si cât de slab S-a aratat! De câte ori, pe drumul calvarului, n-a picat sub povara crucii! (Si n-ar fi fost chemat în ajutor Simon din Cirene de nu era graba aceea din cauza careia pramatiile în caftane lungi au fost silite sa scurteze un spectacol atât de mult dorit si asteptat!) A! Moartea Domnului e numai jale, nevolnicie, necinste si sfârseala.

Cu totul alta e a lui Socrate. Atenianul are parte de o moarte demna si mareata. Cucuta nu e dureroasa, produce o paralizie progresiva, de la picioare spre inima. Temnicerul e deferent si respectuos, îsi face meseria respectuos, îsi face meseria corect. Pe filosof îl înconjoara toti ucenicii sai fideli; ei, spre deosebire de ai lui Hristos, nu s-au zburatacit care încotro. Stau ori sed, îndurerati, atenti, plini de cuviinta si iubire, îi sorb cuvintele, îi îndulcesc, îi înnobileaza clipele acestea din urma. Iar el peroreaza ca de obicei, vorbeste frumos, linistit, înaltator, constiinta­i este împacata, ia prea bine aminte ca s­a purtat ca un bun si vrednic cetatean si ca nu si­a tradat convingerile, nici parasit modul de a fi, poate (ba nu, desigur) si nitel semet (pe buna dreptate de altfel­ei, viata nu e simpla). Si tot vorbeste, tot filosofeaza, gura nu-i tace. E în toate acestea, neîndoielnic, o maretie, dar si o doza de pohfala, de teatralism. Pe patul de moarte, în capul oaselor, doar sprijinit de o perna, Socrate graieste vorbe elevate, îsi povatuieste ucenicii, îi învata, îi consoleaza (el pe ei!). Si cât de falnic si de solemn îsi tine­în tabloul lui David­bratul stâng ridicat spre cer!

Nu asa Iisus, nu asa. Pe crucea blestemata si scârnava, cu trupul frânt si capul aplecat, El nu theologhiseste, precum celalalt filosofeaza! El nu emite sentinte nobile ci vorbe umile, preaomenesti (care desigur nu puteau sa nu i se para de prost gust lui Nietzsche): Mi-e sete; Dumnezeule, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit? El cunoaste deznadejdea si, cu un soi de modestie taranesc­gospodareasca, se îngrijeste de soarta locativa a maicii Sale. Nimic semet aici, nimic idealist! Câta distanta între nobila tragedie fastuos­teatrala a lui Socrate si mizerabila moarte a Celuilalt, expus spre ocara în vazul lumii, singur, chinuit, parasit, îmbiat cu fiere, caruia putin îi arde de filosofie si nici nu-si poate ridica bratul strapuns de un ticalos de piron.

Da, Socrate moare ca o fiinta zeiasca iar Hristos ca un nenorocit. Însa tocmai moartea aceasta înjositoare si de nicaieri îmblânzita dovedeste deplina întrupare a Fiului lui Dumnezeu si toata seriozitatea ei. Hristos nu moare asa cum ar rezulta din scrierile dochetist­monofizite. Moare ca un om, om nenorocit si mizerabil, cunoscând suferinta pâna la capat, bând paharul suferintei pâna la fund si strigând copilareste: de ce M­ai parasit? Suferinta Lui e totodata fizica (mai cumplita nici ca se poate) si spirituala, deoarece crucea e batjocura. Si e cu adevarat adevarata pentru ca stiut este ca spre a fi integrata si autentica, suferinta se cuvine a fi deznadajduita si neexplicabila. De îndata ce are câtusi de putina logica într­însa si îngaduie un cât de slab licar de nadejde, suferinta e superficiala. De o asemenea suferinta, Fiul Omului n­a vrut sa stie. Ce dovedeste rastignirea? Ca întruparea a fost reala si de buna credinta; iar moartea nu aparenta, adica mascarada si teatru, cum fara voie ori cu voie ar dori monofitii sa ne faca sa credem. Hristos pe cruce sufera ca orice torturat, se zvârcoleste (în limitele priponirii), îsi pierde încrederea în Tatal; nu le face­Mariei, lui Ioan, celor câteva mironosite semn cu ochiul: "Nu plângeti, las' ca ne vedem duminica!" Astfel comenteaza Dostoievski tabloul rastignirii pictat de Mathias Grünewald: ca pe o justificare a necredintei apostolilor în putinta învierii Învatatorului lor. Trupul acela imund nu putea sa învieze.

Rastignirea pictata de Velasquez Si tot asa se deduce si din Rastignirea pictata de Velasquez, cea de la muzeul Prado. Sfârsitul pare definitiv. Cum sa mai crezi în nemurirea sufletului si­n înviere pe locul acela atât de zdrobitor de "realist" al Capatânii? Ecce homo! Iata victoria materiei, destramarea viselor si spulberarea iluziilor. Iata desertaciunea cuvintelor. Mathias Grünewald si Velasquez au zugravit necredinta apostolilor, iar Dostoievski a explicat­o. Nici o minte omeneasca rationala nu putea sa­si mai faureasca sperante. Si aceasta fiindca de tot ce este dumnezeiesc S­a lepadat Hristos pe cruce, dupa cum la tot ce este lumesc renuntase pe muntele Tabor. Cu adevarat om S­a facut Iisus nu când S­a zamislit din Duhul Sfânt si S­a nascut din Fecioara ci atunci când a murit impecabil, omeneste, pe cruce.
Si totusi Dumnezeu­Omul atât de vizibil învins îl biruie pe semizeul Socrate. Nobila, curata, vajnica figura si acesta, însa nu lipsit de acea doza de teatralism imanenta firii omenesti si preocupat mai degraba a se arata "virtuos" decât "om". Autentic uman e Hristos, autentic umana e tragedia-i derizorie, spurcata, sfâsietoare.

Noi, însa, luând pilda de la amândoi, si de la Hristos si de la Socrate si facând osebire între cele doua întelesuri ale cuvântului moarte, e bine sa ne pregatim din vreme a înfrunta:
a) moartea fizica întocmai ca Socrate: cu demnitate, curaj, tinuta militara, duh de samurai, chiar si cu nitica teatralitate, cât mai barbateste si mai semet;
b) despartirea sufletului de trup si pornirea lui catre Judecata, cu gândul la Hristos: cu sudoare, cu fiori în inima si sânge, cu spaima si tremur violent.

Sa ne rugam Domnului sa ne dea la vremea mortii aceste doua daruri: cât priveste trupul­tinuta si curaj; cât priveste sufletul­îngenunchere, frica si neprefacuta cainta.


|Sfaturi Ortodoxe|Director siteuri. Site monitorizat de www.Netul.ro|Adauga Site in Director web|Religie/Spiritualitate|Colector Director Web|Director WEB PHG, Indexul site-urilor romanesti|Dictionar online|