Gulde Line

Usa cerului este larg deschisa tuturor!

citate crestine

Frica de Dumnezeu este începutul întelepciunii." (Pildele lui Solomon 1,7)

...citeste

inapoi...

Omul fără Hristos

- 22 mai 2008
Pr. conf. dr. Vasile Citiriga

De la întruparea Fiului lui Dumnezeu, omul este legat pe veci de Hristos si taina omului nu poate fi despărtită de taina lui Hristos. Dacă abordăm omul făcând abstractie de Hristos, îl reducem pe om la statura si valoarea unui animal, îl desconsiderăm si devalorizăm. "Noi suntem convinsi -scrie Levi Strauss, unul dintre cercetătorii structuralismului antropologic -că scopul ultim al stiintei despre om este nu de a-l confirma pe om, ci de a-l dizolva". Dezumanizarea la care asistăm astăzi are chiar această cauză principală: despărtirea omului de Hristos. "Trăim în epoca narcisismului neînfranat, a dragostei morbide de sine, a întoarcerii generale la sine. Si oricât de straniu si îngrozitor ar părea, cu cât este mai accentuat acest interes, cu atât este mai evident că omul se hrăneste cu dorintele întunecate de a-l dezumaniza pe om". Convietuirea oamenilor fără raportarea lor la Hristos produce individualism si suferintă, fiindcă oamenii nu văd unul în celălalt chipul lui Hristos, ci se vede fiecare doar pe el, iar ceilalti nu mai prezintă importantă.

In domeniul geneticii si al biotehnicii ne aflăm în pragul celei mai mari arogante. Oamenii sunt pregătiti să facă modificări în planul de creare al lui Dumnezeu. Cuvintele diavolului " Veti fi asemenea lui Dumnezeu " (Fac. 3, 5) se află în curs de a fi realizate în mod concret. Lumea experimentează; ce s-a descoperit gratie tehnologiei si construit pentru om poate fi folosit si împotriva lui. În loc să se trateze bolile si să se facă terapii, se încearcă schimbarea planului de modelare a omului. Medici si oameni de stiintă îl inlocuiesc pe Dumnezeu, preluându-I opera. Telul lor este crearea omului perfect. Bolnavii, paralizatii, orbii, neputinciosii, bătrânii, handicapatii stau în calea societătii perfecte, a omului sănătos, frumos, plin de succes si perfect.

Omul nou, supraomul nu are a se teme de Dumnezeu si nici de iad, pentru că stă numai si numai în puterea lui să-si asigure fericirea pe baze materiale. Dar cei ce au pătruns cu mintea dincolo de pretentiile omului de a fi ca Dumnezeu, fiind si ei atei si deci neputând filosofa despre om decât în afara lui Dumnezeu, văd limpede drama omului. Astfel, existentialismul ateu vede în om o fiintă "fără rost, fără cauză, fără necesitate" si pentru el "tot ce există se naste fără rost, se prelungeste din slăbiciune, moare la întâmplare". Pe drept cuvânt, un teolog ortodox, referindu-se la constatările sumbre de mai sus, afirma: "Fără Hristos, rămâne doar o revoltă neexistentială împotriva absurditătii, inoperabilă, fiindcă la punctul terminal asteaptă disparitia în neant". Cu adevărat, "orice revoltă împotriva lui Dumnezeu corespunde unei întoarceri la non-fiintă, unei victorii a neantului asupra lumii divine". Marea eroare în încercarea de a-l despărti pe om de Dumnezeu si a-l face autonom duce nu numai la distrugerea tainei omului, ci chiar la negarea omului însusi, la dizolvarea lui într-o lume uniform cenusie.

Tragedia omului modern si postmodern provine din faptul că în el se află pentru totdeauna dorul de Dumnezeu, căutarea lui Hristos. Această căutare a lui Hristos ca sens al vietii stă la baza nelinistii si tulburării de care suferă omul modern, căci în străfundul sufletului său mai licăreste dorul după viata pe care a înăbusit-o în sine si regretul după sensul pierdut. Iar "sensul vietii noastre se descoperă numai atunci când ne descoperim rădăcinile noastre adânc înfipte în realitatea treimică, în Hristos". Cu alte cuvinte, fără credinta în Dumnezeu viata omului este marcată de nonsens.

Succesele si bucuriile, truda lui, faptele sale bune nu duc nicăieri, nu oferă nici o recompensă care să dureze si să-l multumească pe om pentru totdeauna. Binele si răul nu mai contează fiindcă este suprimată constiinta, iar libertatea este si ea fără continut în absenta lui Dumnezeu si nu are nici un rol, fiindcă nu mai există responsabilitatea ca valoare eternă. Suferintele si moartea omului provoacă angoasă si disperare, căci dincolo de ele nu este nici un orizont, totul pare zadarnic. Un astfel de om, cuprins cu totul în cadrele naturale, nu mai poate avea vreo valoare, fiindcă apartine cu totul pământului. El valorează atât cât are de dat, cât poate produce, devenind o sursă de câstig. Valoarea lui constă doar în ceea ce se vede: în trupul lui. Si atunci, omul nu mai este o taină, nu mai este "cineva", ci numai "ceva", nu este o persoană ci un individ, marioneta, unul din multimea animalelor.

Aceasta este conditia omului acolo unde guvernează omul autonom. Căci "acolo unde nu este Dumnezeu, nu mai există nici om. Pierderea chipului lui Dumnezeu antrenează disparitia omului adevărat, dezumanizează lumea, înmulteste demonizatii. Absentei lui Dumnezeu i se substituie apăsătoarea prezentă a unui obsedat de sine însusi, a unui auto-idol si tristele lui utopii riscă să modifice pe termen lung tipul antropologic". Exacerbarea bunăstării materiale si a belsugului este un semn al autoidolatrizării sau iubirii de sine însusi peste măsură, cu consecinte grave asupra echilibrului sufletesc al omului, iar concurenta nemiloasă dintre el si semeni îl abrutizează si îl timorează.

Preferintele exagerate ale omului modern si postomodern manifestate fată de ezoterism, gnosticism, magie, ocultism, vrăjitorie, spiritism si satanism si faptul că aceste fenomene au căpătat astăzi o asemenea amploare, încât par să înlocuiască credinta în Dumnezeu, se explică tot prin golul pe care îl simte omul în interiorul său ca urmare a absentei lui Dumnezeu din viata sa. Omul caută un sens, nu-l găseste în societatea actuală si nu e satisfăcut de viata pe care o are. Atunci se refugiază în imaginarul în care găseste niste "paradisuri artificiale". Violenta, drogurile, alcoolul au acelasi rol ca si practicile oculte enumerate mai sus: să umple golul interior rămas în om după ce Dumnezeu a fost alungat.

"Dacă omul este un căutător de sens, cum să ne mai mire succesul "dătătorilor de sens" care misună în zilele noastre? Acestia oferă firimituri de sens risipite, de sensuri diferite sau sensuri extravagante pe care oamenii le înghit repede si pe nemestecate ici si colo. Asa este omul făcut: întreabă mereu, caută, se încurcă, se împrăstie si se enervează; dar în această cursă agitată isi pierde seninătatea dinamică ce caracterizează căutarea sănătoasă si adevărată a sensului pentru om. Această îmbulzeală febrilă spre straniu, ocult, misterios si tenebros "munceste" mintea si inima oamenilor moderni ahtiati de stiintă si putere".

Nemaiavând încredere în Revelatia dumnezeiască, omul modern si post-modern îsi "fabrică" propriile conceptii cu privire la păcat, virtute, sfintenie, taine, Biserică, credintă, spiritualitate, cult etc. Astfel, slăbirea legăturii cu Dumnezeu a atras după sine stergerea constiintei stării de păcătosenie; virtutea constă mai degrabă în dovedirea capacitătilor trupesti decât în statornicia în binele revelat; sfintenia nu are valoare, pentru că nu i se atribuie valoarea vesnică; Tainele sunt confundate cu actele magice, Biserica este văzută ca o asociatie pământească, având menirea de a realiza lucruri pământesti, credinta este confundată cu superstitia, spiritualitatea, cu orice act de cultură, iar cultul este perceput ca un spectacol, ca o reprezentatie. Sub influenta lumii postmoderne chiar si unii crestini evlaviosi sunt victime ale acestor devieri grave, încurajati fiind de unii preoti căzuti în arghirofilie. Tot mai des se observă că Sfânta Cruce si icoanele nu mai sunt cinstite pentru legătura lor cu Persoanele sfinte pe care le reprezintă, ci sunt idolatrizate separat de acestea si în locul acestora.

În plan psihologic, cel care a contribuit decisiv la dizolvarea personalitătii omului a fost Sigmund Freud. Omul este, după Freud, "miscarea fatală a larvelor polimorfe ale lumii subterane, a instinctului si dorintei... în definitiv, omul nu-i decât locul de încrucisare si de conflict al unui libido înainte de toate sexual, si al unui instinct de moarte". Redus la nivelul conduitei animalului, omul despărtit de Hristos nu mai este capabil de iubire, ci doar de acte erotice. Pe el nu-l priveste răspunderea, ci doar libertatea, pentru el nu mai contează durerea, ci doar plăcerea, fiind sensibil doar la categoria plăcere-neplăcere.

Omul modern nu mai este preocupat de poezie si artă si este modelat de industrialism si de conceptia stiintifică despre lume. Omul modern este constient de suferintele si alienările sale, dar nu găseste motive de adevărată bucurie; este constient si atras de sex, dar nu de iubire; de stiintă, dar nu de taină. Întrucât a aflat că nu există cer, el nu poate întelege rugăciunea către Tatăl nostru si nici faptul că cerul si pământul sunt pline de mărirea Lui. Nici cultura creată de omul modern si postmodern nu poate umaniza lumea si nu mai este o solutie pentru salvarea omului, fiindcă din ea lipseste cultul pentru Dumnezeu, adică rădăcina culturii, temelia si sursa ei cu valoare eternă.

În consecintă, ea este atât de schimbătoare, de neputincioasă, de imperfectă si limitată încât nu ne salvează de nonsens, de neliniste si nu ne poate oferi încrederea în om, împăcarea cu noi, cu semenii si cu Dumnezeu, cu atât mai putin mântuirea. Cultura actuala "a uitat chipul împărătiei lui Dumnezeu si a pierdut astfel din vedere planul superior al aspiratiilor umane". Ruptă de fundamentul ei cultic, cultura s-a diluat si nu mai are consistentă care să umple golurile din sufletul omului. În compensare, cei ce pretind că fac cultură - dar fără Dumnezeu - apelează la tot felul de improvizatii care oferă doar "paliative" în domeniul culturii. Asa se explică amestecul straniu de cultură cu subcultură la care asistăm astăzi, precum si promovarea subculturii cu titlu de cultură.

Fiindcă nu poate fi decât expresia preocupărilor de zi cu zi ale omului postmodern, iar aceste preocupări înclină mai mult spre cele de jos, spre materie si trup, cultura însăsi a coborât la nivelul idealurilor vremelnice si mărunte. Căci ea este creatia indivizilor care trăiesc numai pentru a mânca, a produce bunuri materiale, a se îmbrăca, a se înmulti si a stăpâni, a indivizilor care nu se mai străduiesc să iasă din regulile naturii si se resemnează, căutând să-si "respecte plăcerile", să-si "trăiască viata" si să-si împlinească visele care tin de viata aceasta. Omul postomodern îsi doreste cu lăcomie noi si noi bunuri materiale si ca urmare ajunge repede să fie posedat de propriile lui posesiuni. Iar societatea modernă îi stimuleaza lăcomia, fabricând nevoi mereu noi, "dar aceste nevoi sunt induse, produse si provocate. Niciodată, de-a lungul intregii sale istorii, n-a mai avut omul atâta putere de a-si crea nevoi artificiale. Ele îl lasă însă nesatisfăcut si, coplesindu-l, îi împiedică personalitatea să ajungă la maturitate". În adâncul sufletului său el suferă, dar îsi înăbusă suferinta cu trăirea intensă a clipei. Suferintele pe care si le provoacă omul consumând tot mai mult, la îndemnul unei publicităti de cele mai multe ori imorale, stăruie în om în pofida faptului că mesajul comun al tuturor reclamelor este deviza bogatului căruia i-a rodit tarina: "ai multe bunătăti strânse pentru multi ani; odihneste-te, mănâncă, bea, veseleste-te " (Luca 12,19); tinta acestor reclame este aceea de a ne face să ne închinăm pântecelui: "Pantecele este dumnezeul lor" (Filip. 3,19).

Ca urmare a nivelului subuman la care a ajuns omul postmodern, el nu mai gustă cultura adevărată si nu mai este capabil să creeze o cultură autentică, ceea ce explică preferinta majoritătii tinerilor de astăzi, exprimată în sondaje, pentru subcultură. Aceasta nu cere un efort în actul de creatie si nici în cel de receptare, dar nici nu hrăneste. Suferinta pe care i-o provoacă neputinta de a-si potoli setea după Absolut, sădită în om prin actul creatiei, si deci tânjind prin menirea si destinul său după înăltimile de dincolo de lumea naturală, omul modern devine prea adesea si tot mai mult victima surogatelor: alcool, droguri, sex, prostitutie, aventură, lux, violentă, pornografie etc. Dar acestea nu tin loc de Dumnezeu si nu rezolvă problema fundamentală a omului: mântuirea.

Tot ceea ce a inventat omul si a creat în stiintă, cultură, artă si în primul rând în tehnică, toate mijloacele moderne mecanice si electronice din toate domeniile, au fost create pentru usurarea muncii si ridicarea calitativă a nivelului vietii omului. Dar actionând în mod autonom si crezându-se dumnezeu, omul a pierdut relatia cu Creatorul universului si deci cu ceea ce este universal valabil. Ceea ce creează el, nefiind în acord cu vointa lui Dumnezeu, contravine legilor universale. De pildă, "excesul de organizare si mecanizare duce la birocratism, în care omul nu contează decât ca o piesă în functiune, si la taylorism, acea diviziune excesivă a muncii, până la punctul de identificare completă a persoanei umane cu mărunta si neînsemnata functie pe care o exercita automat într-o fabrică". Masina pe care omul a creat-o striveste taina omului.

Lipsindu-i Modelul - Hristos, omul modern caută modele printre oameni, dar din cauza confuziei generale, promovată de el insusi prin îndepărtarea si nesocotirea Revelatiei dumnezeiesti - singurul criteriu universal valabil - si suprematiei valorilor divine de Adevăr, Bine si Frumos, omul modern, declarându-se pe sine "măsura tuturor lucrurilor", hotărăste ce este bine si ce este rău, cine este bun si cine este rău. Asa se face că el îsi caută si găseste drept modele de conduită persoane imorale, fără "căpătâi" si fără Dumnezeu, numai pentru că ele au fost declarate "mega-staruri" si "superstaruri".

Confuzia dintre bine si rău, dintre adevăr si minciună, dintre frumos si urât, dintre muzică si zgomot, dintre opere de artă sau cultură si Kitsch, dintre moralitate si imoralitate, generate de indiferenta fată de Persoana lui Hristos, a dus la răsturnarea scării valorilor. De aceea, sfântul este desconsiderat, iar star-ul, chiar dacă este imoral, este idolatrizat. Dar prin aceasta omul se înjoseste pe sine însusi, fiindcă dacă viata trăită în sfintenie nu mai constituie un tel atractiv si superior, atunci omul si-a trădat destinul; dacă omul preferă ceea ce este mărunt si trecător în locul măretiei si vesniciei, a ales starea si conditia animalului si s-a descalificat! "Căci două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit si si-au săpat fântâni sparte, care nu pot tine apa" (Ier. 2, 13).

In fata lui Dumnezeu, valoarea omului este aceeasi pe care a avut-o când a fost creat. El este tot chipul lui Dumnezeu, oricât de jos ar cădea. Dar această valoare o are pentru că i-a atribuit-o Dumnezeu. De aceea, cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu nu cunosc nici valoarea omului. "Ideea de om nu poate fi constituită decât prin ideea de Dumnezeu" - zice N. Berdiaev. Dar legătura dintre om si Dumnezeu se evidentiază si invers: "a vorbi despre om înseamnă a vorbi despre Dumnezeu" - spune acelasi filosof, fiindcă în om se revelează Dumnezeu ca iubire.

Tocmai pentru că Dumnezeu îl iubeste pe om la fel de mult ca atunci când 1-a creat si că atunci când L-a dat pe Fiul Său în scopul Răscumpărării (Ioan 3,16), i-a lăsat libertatea să aleagă calea îndumnezeirii sau a autodistrugerii. Modernitatea si postmodernitatea au ales revolta împotriva lui Dumnezeu, iar omul care vrea cu tot dinadinsul să fie "în pas cu timpul" din toate punctele de vedere si cu toată fiinta lui, poate fi mare în ochii contemporanilor postmoderni, dar nu în fata lui Dumnezeu. Ba, mai mult, a ales calea autodistrugerii. "Căci orice revoltă împotriva lui Dumnezeu corespunde unei întoarceri la non-fiintă, unei victorii a neantului asupra lumii divine".

Avem de-a face cu un nou tip antropologic care seamănă tot mai putin cu tipul antropologic crestin. În postmodernism, noul tip antropologic se conturează conform cerintelor zilei, transmise prin mass-media si nu în functie de Adevărul revelat. Noul tip antropologic refuză obligatiile, credinciosia, responsabilitatea, si tocmai prin refuzul acestora perturbă armonia în societate si provoacă suferinta în vietile semenilor. Omul postmodern nu mai are constiinta păcătoseniei, a vinovătiei, fiindcă nu se simte responsabil fată de Dumnezeu si fată de semeni, asa încât păcatul este perceput în societatea postmodernă ca faptă indiferentă, dacă nu ca virtute.

"Pornografia ambiantă este o catastrofă în măsura în care blochează orice elaborare psihologică personală a faptului sexual, reducându-l la o simplă afacere de glande, hormoni si tehnici sexuale. Pornografia degradează persoana, reducând-o la pasiunile ei ..."Aceeasi consecintă o au asupra omului si concubinajul, prostitutia, homosexualitatea, mediatizate astăzi în mod excesiv, parcă tocmai pentru a submina familia. "Or, familia este prin excelentă creuzetul artei omenesti de a trăi: să învete să se iubească unii pe altii, unii prin ceilalti ... Si familia devine încă si mai importantă pentru că este scoala realului: a iubi nu este ceva de-a gata, ci se învată; si familia este locul pentru această învătare umilă si de multe ori dificilă. Ea este locul dinamicii iubirii adevărate ... Dacă o iubire este adevărată, ea va tinde întotdeauna să creeze viată, fie ea viata trupească, spirituală, intelectuală sau culturală. Iubirea este un elan spre viată si în acest elan este Dumnezeu". Dar desfrânarea este egoism, păcat si deci moarte si despărtire de Dumnezeu. Ea este vinovată astăzi în cea mai mare măsură de slăbirea personalitătii si demnitătii umane.

"Constatăm cu spaimă - scrie un ierarh ortodox contemporan - că pe stradă, în fabrici, în familie, se înmultesc "măstile" si dispar "persoanele". Oamenii detin roluri de obicei lipsite de viată. Seamănă din ce în ce mai mult cu accesoriile unui mecanism, nu mai sunt "persoane". Foarte adesea avem sentimentul că suntem într-un dans sui generis al unor persoane deghizate, unde participantii îsi ascund identitatea, cu o notă originală care constă tocmai în faptul că, de fiecare dată când se îndepărtează o mască, apare o alta. Într-o astfel de criză de autenticitate a omului, este imposibil ca vietuirea împreună să devină comuniune reală". Oamenii, când nu se mai iubesc, nu mai pot fi sinceri, deschisi, ci, fiind egoisti, se prefac, îsi ascund adevărata fată si adevăratele intentii.

"Măstile" pe care le poartă oamenii postmoderni au generat fenomenul neîncrederii în relatiile interumane, o suspiciune generală, care face ca nici un om să nu mai aibă încredere totală în celălalt. Lipsa încrederii poartă cu sine frica omului de semenul său si toate acestea contribuie la accentuarea stării de stress si nesigurantă. Cauza de căpetenie a acestei situatii dramatice în care trăieste omul postmodern se află în împotrivirea sa fată de Dumnezeu si fată de Adevărul revelat. În locul lui Dumnezeu el preferă să cheltuiască multă energie, să constituie noi si noi institutii omenesti, să trăiască în frică si nesigurantă si toate acestea fără să fie sigur vreodată dacă adevărul si dreptatea au fost restabilite.

In vremea noastră se creează noi si noi institutii în scopul apărării vietii si drepturilor omului. Într-adevăr, cum a spus cineva, "o lume fără Dumnezeu nu se poate conduce decât cu arma". Pe omul postmodern pericolele îl pândesc la tot pasul, căci peste tot misună cei ce cred că "totul este permis" si nu au respect pentru viata umană, fiindcă sunt postmoderni si a fi postmodern înseamnă a nu mai crede în Dumnezeu si deci nici în valoarea omului.

Dar toate aceste suferinte pe care le-a provocat gândirea modernă si postmodernă omului constituie la un loc o adevărată tragedie pe care o trăieste omul astăzi si care se accentuează cu fiecare zi. De aceea, astăzi se vorbeste mai mult de crize decât de bucurii, mai mult de teamă decât de sperantă; mai mult de ceea ce-i desparte pe oameni decât de ceea ce-i apropie. Criza spirituală, criza morală, criza politică, criza economică, criza administrării, criza familiei, criza educatională si criza culturii de care se vorbeste atât de mult astăzi nu sunt altceva decat expresii ale tragediei pe care o trăieste societatea postmodernă ca urmare a despărtirii ei de Dumnezeu.

Tragismul omului si societătii provine în cea mai mare măsură din ateism. Într-adevăr, "ateismul, aprofundat până la limitele sale logice, îl duce pe om la pierzare, pentru că este o învătătură perfectă a imoralitătii, a răului si a mortii". Ateismul postmodernitătii este vinovat de pierderea sensului si curajului de a trăi, de distrugerea simbolisticii traditionale privitoare la relatia dintre bărbat si femeie, dintre tată, mamă si copil, si dintre toti oamenii în general. În acelasi timp, căutarea sensului, coroborată cu constiinta că acesta pentru el s-a pierdut, îi provoacă omului neliniste, stare de stres, nervozitate, împrăstiere, angoasă, si toate acestea fac din om o biată fiintă alienată, care simte că este înstrăinată si abandonată.

Reactiile omului la tragismul propriu sunt diverse si pe unele le-am enumerat mai sus, dar fenomenul care exprimă cel mai bine totala dezorientare si neliniste a omului, este fenomenul criminalitătii.

Astăzi toată lumea este de acord că viata devine tot mai insuportabilă, lumea tot mai nesigură, că fericirea este în epoca noastră o iluzie si că răutatea, invidia, neîncrederea, perfidia, ura, lipsa milei, egoismul, ferocitatea s.a.m.d. pe zi ce trece răcesc, în mod vizibil, relatiile dintre oameni. Asa cum spune un ierarh ortodox contemporan, "tragismul omului si sentimentul firii sale contradictorii sunt din ce în ce mai intens evidentiate de către evenimentele istorice". Căci astăzi răul nu mai este o realitate particulară, izolată si neextinsă, ci, datorită tehnicii actuale, el devine repede realitate universală, influentând istoria planetei.

Pentru om nu există altă solutie decât întoarcerea la Hristos fiindcă, de la întruparea Logosului, omul este legat prin însusi destinul său de Hristos. Venirea lui Iisus Hristos în lume sau întruparea Fiului lui Dumnezeu aduce în lume nu o Lege si o Ratiune, ci însăsi Legea si însăsi Ratiunea, nu o oarecare conceptie de viată, ci suprema conceptie de viată. "În Iisus Hristos ni se descoperă măsura tuturor lucrurilor si a tuturor valorilor din această lume. Precum El e centrul timpului, de la care numărăm anii spre începutul lumii si spre sfârsitul ei, tot astfel e măsura la care raportăm nivelurile de viată atinse înainte de El sau după El". Despărtirea omului de Dumnezeu ca urmare a gândirii moderne si postmoderne a determinat pe om să se considere "măsura tuturor lucrurilor" si să adopte o conceptie de viată care nu corespunde nici destinului său pământesc si nici aspiratiilor înalte pentru care a fost creat. În această alegere liberă se află originea dramei omului si societătii contemporane.

Sfântul Serafim de Sarov observa că "există astăzi, la limită, doar două alternative pentru om, absolut de neîmpăcat: credinta în lume si în religia sinelui, al cărui rod este moartea; si credinta în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, singurul în Care este Viata cea vesnică"

În prezent, omul se află într-o stare de criză si trebuie să se întoarcă la starea lui firească. Iar starea firească a omului este cea care îl defineste ca om adevărat; omul adevărat este omul virtutii, omul virtuos, statornicit în bine, acela care dovedeste tărie în împotrivirea fată de păcat si în viata căruia se vede prezenta lui Hristos prin comportament si atitudine. Starea firească a omului constă în preocuparea pentru cele superioare, duhovnicesti, în asumarea responsabilitătii fată de el însusi si fată de semeni, în cultivarea si afirmarea demnitătii personale a omului. Starea firească a omului este totuna cu starea de gratie, de har, si aceasta nu o poate avea decât dacă se află în comuniune cu Iisus Hristos-Dumnezeu si cu semenii.

Pentru crestin, idealul împlinirii în Hristos constă în a ajunge "la starea bărbatului desăvârsit, la măsura vârstei deplinătătii lui Hristos" (Efes. 4, 13).




Pr. conf. dr. Vasile Citiriga



|Sfaturi Ortodoxe|Director siteuri. Site monitorizat de www.Netul.ro|Adauga Site in Director web|Religie/Spiritualitate|Colector Director Web|Director WEB PHG, Indexul site-urilor romanesti|Dictionar online|