inapoi...
Iubirea îngerească - postat 20.10.2007
Substanta relatiei dintre om si îngerul său păzitor - spune Serghei Bulgakov - este iubirea. Din păcate, termenul a devenit, prin suprafrecventă si sentimentalism, aproape inutilizabil. Invocată la tot pasul, în cele mai diverse împrejurări, "iubirea" sucombă în propria ei sublimitate. Spui "iubire" si toată asistenta surâde duios, pradă unei emotivităti difuze. Se subîntelege că s-a spus ceva foarte frumos, ceva esential, ceva despre care tot omul are o idee foarte limpede. Cuvântul are un asemenea prestigiu, încât se poate dispensa de analize si definitii (e chiar o blasfemie să "rationalizezi" ceva atât de înalt, de nobil, de misterios!). Stim foarte bine ce e iubirea! "Nu e om să nu fi iubit măcar o dată", "viata nu are nici un rost fără iubire" s.a.m.d. Corelatia / Iove you! - I Iove you, too! ("Te iubesc!" - "Si eu pe tine!") a ajuns, în filmele americane, un fel de "Ce mai faci?". În realitate, ne confruntăm cu unul din cele mai nebuloase concepte ale discursului cotidian. Si cu cât e mai nebulos, cu atât e mai frecvent. Ferească Dumnezeu să te bâlbâi, când esti întrebat (din gene mai mult decât din buze): "Mă iubesti?" Putini sunt îndrăgostitii, oricât de ignari, oricât de atei, care să nu-si amintească brusc, în momente festive, de Corinteni 13. Sfera iubirii este atât de cuprinzătoare, încât e aproape imposibil de sistematizat: iubire e si afectul dintre femeie si bărbat, si cel dintre părinti si copii, si cel dintre rubedenii de diferite grade sau dintre prieteni. Există iubire carnală, mai mult sau mai putin vinovată, există iubire spirituală, iubire romantică, iubire "egoistă" etc. Îti iubesti patria, meseria, casa, tabieturile. Il iubesti, fireste, pe Dumnezeu. Nimeni nu poate contesta realitatea si legitimitatea tuturor acestor tipuri de iubire. Dar iubirea de care e vorba în Scriptură - fără să excludă vreuna din versiunile ei cotidiene - e altceva, e o altă iubire, mai complicată si mai rară. Ea nu e atât de "democratic" răspândită, nu are întotdeauna "spontaneitatea" iubirii obisnuite (căci nu e "naturală", ci supra - firească), si se distinge mai curând printr-o formidabilă exigentă, se construieste (da, se construieste, oricât s-ar simti de jigniti apologetii "firescului", ai "simplitătii", ai inflamatiei irationale), se construieste trudnic, la limita imposibilului. Iubirea spre care îndeamnă Scriptura e, principial, o iubire imposibilă si fără motivatii vădite.
Ce vreau să spun? Vreau să spun că, de pildă, e foarte normal să se vorbească despre o iubire a părintilor pentru copii si a copiilor pentru părinti. La fel de normal e să-ti iubesti prietenii, femeia de care te-ai îndrăgostit, maestrul care te-a format, profesiunea care te împlineste. Pentru toate acestea, ca si pentru altele, ai, întotdeauna, bune ratiuni justificative. Cealaltă iubire - cea de tip scripturar - nu are asemenea ratiuni. Ea apare fără să fie sustinută de argumente palpabile, fără motiv, ba chiar împotriva oricărei motivatii rezonabile. Din punctul meu de vedere, abia în acest fel "iubirea" începe să fie interesantă, adevarată, matură.
Ilustrarea clasică a iubirii despre care vorbesc este - în ambianta crestină - "iubirea aproapelui". În mod normal, nu ai nici un motiv să te îndrăgostesti de "aproapele" tău. Îl percepi, în cel mai bun caz, cu o amabilă indiferentă, ca pe un "el", distant si străin. Ei bine, ti se cere să intri în comuniune afectivă cu acest străin, să depăsesti neutralitatea strictei sociabilităti, să te învestesti în el ca în tine însuti. "Iubeste pe aproapele tău ca pe tine însuti" e o vorbă mai întortocheată decât pare, desi e citată frecvent, ca un subînteles elementar al moralei crestine. In genere, "ca pe tine insuti" e luat drept o formă de superlativ. Se porneste, cu alte cuvinte, de la presupozitia că ne iubim enorm, si suntem invitati să aplicăm si "aproapelui" acelasi tratament. Dar ne iubim, într-adevar, atât de mult? În realitate, când suntem singuri cu noi însine, stim foarte bine cât ne poate pielea. Stim foarte bine ce păcate avem, cât cântărim, care ne sunt penumbrele. Singura diferentă dintre judecata de sine si cea purtata asupra altora e că cea dintâi e însotită, aproape întotdeauna, de o generoasă indulgentă. Ne stim defectele, dar stim, de asemenea, că, în ciuda lor, suntem oameni de treabă. Viata noastră e plină de derapaje, de minciuni, micimi, vicii, gânduri inavuabile, turpitudini de toate calibrele. Dar cu toate astea, simtim că dracul nu e chiar atât de negru, că suntem recuperabili, că, în adânc, adăpostim un suflet bun si o inimă curată... Într-o primă instantă, "iubirea aproapelui" nu pretinde de la noi altceva decât să privim defectele celuilalt cu aceeasi indulgentă, cu aceeasi întelegătoare complicitate cu care privim propriile noastre defecte. Să credem in fondul lui bun, în dreptul lui la compasiune si iertare. Dar adagiul crestin se pretează si la o interpretare simetrică, pornită din unghiul aproapelui: "Nu te iubi altfel decât îti iubesti aproapele!" Ia-ti oarecare distantă fată de eul tău, fii putin mai indiferent cu sufletelul tău, renuntă la mila de sine si reflectează, din când în când, la tine însuti asa cum ai reflecta asupra altuia. Pe scurt: după ce ai facut efortul de a nu-ti iubi aproapele mai putin îngăduitor decât te iubesti pe tine, încearcă, acum, să nu te iubesti pe tine mai mult decât iti iubesti, îndeobste, aproapele.
Scripturile cer însă ceva mult mai greu de acceptat decât să-ti reconsideri atasamentele curente. Nu e vorba, doar, să iubesti pe cineva pe care, până mai adineauri, îl priveai cu benignă indiferentă. Ti se cere, nici mai mult, nici mai putin, să-ti iubesti dusmanul (Matei 5,43-48). Asta e, pentru constiinta comună, ceva foarte greu de asimilat. S-o spunem pe sleau: e imposibil. Or, tocmai asta ai de făcut, dacă e să te apropii, cât de cât, de cealaltă iubire, cea pe care o propovăduiesc Evangheliile. Cum însă să-l iubesti pe vrăjmasul tău pentru el însusi? Nu suntem în plină utopie erotică? Nu e oarecum pervers ca atunci când esti înconjurat de ură să simti crescand în tine efluvii de iubire? Pentru a depăsi această perplexitate, trebuie ca între mine si dusmanul meu să existe un teritoriu de conciliere distinct de contorsionata noastră psihologie. Trebuie să mă pot sprijini pe altceva decât pe el însusi si pe mine însumi, pentru a tempera irepresibila mea (noastră) pornire adversă. Altfel spus, trebuie să identific o nouă dimensiune a relatiei noastre, o dimensiune care să ne cuprindă pe amândoi, să ne fie comună. Dacă între mine si dusmanul meu apare un al treilea, separat de noi, dar nu străin de noi, sub a cărui benevolentă să ne putem întâlni, atunci relatia noastră redevine plauzibilă. Acest al treilea, acest mesager al împăcării, delegat, prin natura lui, să ne păzească de ispite schimonositoare, să educe în noi facultatea de a iubi după modelul iubirii "celeilalte", dumnezeiesti, este îngerul. Una din sarcinile lui e tocmai aceea de a aduce "între oameni bunăvoire". E peste puterile mele să contemplu senin portretul vrăjmasului meu. Dar dacă mă pot raporta la îngerul lui, la "dublul lui ceresc", pe care el îl contrariază mereu, la fel cum si eu îl contrariez pe al meu, mă linistesc. Si eu, si dusmanul meu - fiecare cu insuficientele sale - participăm la aceeasi desfigurare. Proiectele noastre existentiale, "modelele" noastre ceresti sunt, chiar dacă în proportii diferite, neîmplinite, nesaturate; iar conflictul nostru nu face decât să dea esecului nostru o nouă dimensiune. În acest esec comun putem găsi însă un început de apropiere. Ceea ce umanitatea noastră desparte, angelicitatea noastră apropie. Nu poti iubi grimasa dusmanului. Dar poti avea o miscare de dragoste către chipul îngeresc care îl protejează si care, spre deosebire de tine, nu poate să nu-l iubească. Fiecare înger îsi iubeste "clientul", oricât ar fi el de nevolnic. Si în această dedicatie neconditionată a lui se întrezăreste, o dată mai mult, calitatea indicibilă a iubirii "celeilalte", imposibilă si inargumentabilă. "Iubeste-ti dusmanul" înseamnă "adu-ti aminte că îngerul lui îl iubeste", "învată să iubesti asemenea îngerilor".
În ezoterismul islamic se vorbeste despre trei etape ale căii mistice, care, într-un anumit sens, sunt trepte crescătoare ale iubirii. Prima - shari'ah - e treapta prudentei lumesti, în care deosebesti net între ce e al tău si ce e al altuia: "Ce e al meu e al meu, ce e al tău e al tău." Urmează o a doua treaptă - tari-qah - în care are loc o primă iesire din sine, un glissando semnificativ către celălalt: "Ce e al tău e al tău, iar ce e al meu e tot al tău." Treapta aceasta se consumă în chimia intimă a îndrăgostitului, independent de participarea perechii sale. În sfârsit, pe o a treia treaptă - ma'rifah - distinctia dintre "al meu" si "al tău" dispare. Între parteneri se naste o perfectă omogenitate, o contopire intensă, aproape o stergere a chipului.
Îmi aduc aminte că, fără să stie sufism, Constantin Noica avea felul lui de a spune ceva asemănător. Deplângea, uneori, mediocritatea formulei "Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face". I se părea de un minimalism inacceptabil. Ar trebui să se spună măcar "Fa si altuia ce-ti place tie". Ar suna mai generos, mai nobil. Dar formula ideală ar fi "Fă altuia ce îi place lui".
Si versiunea islamică, si cea nicasiană culminează cu o pierdere de sine, cu o deversare în celălalt. E una din definitiile traditionale ale iubirii. Dar pierderea de sine e doar o jumătate, prima jumătate din miscarea ei respiratorie. Dacă lucrurile se opresc aici, dacă după solve nu urmează coagula, iubirea rămâne o pură disolutie a eului, un soi de posesiune mediumnică. Ciclul complet al faptului de a iubi include un al doilea timp, o reintegrare a persoanei, o regăsire de sine în varianta îmbogătită. Acesta e modelul iubirii dintre om si înger. Trebuie să te pierzi în îngerul tău pentru a descoperi conturul personal al umanitătii tale, după cum îngerul trebuie să se piardă, o clipă, în umanitatea ta, pentru a se întoarce, împlinit, la splendoarea angelicitătii sale.
Andrei Plesu
Extras din lucrarea "Despre îngeri"
|
|
|
|
|Colector Director Web|
|
|