Gulde Line

Usa cerului este larg deschisa tuturor!

citate crestine

Frica de Dumnezeu este începutul întelepciunii." (Pildele lui Solomon 1,7)

...citeste

inapoi...

Iertarea

de Nicolae Steinhardt
Spre a vorbi cu folos despre virtutea iertarii atât de fireasca la oamenii din neamul românesc, mereu gata sa raspunda afirmativ, ba si cu efuziune, cu mâna întinsa si cu un zâmbet prietenos cuvintelor: te rog sa ma ierti se cuvine a cunoaste ca ea este de patru feluri:
  • - iertarea gresitilor nostri;
  • - iertarea celor carora noi le-am gresit;
  • - iertarea de sine;
  • - iertarea pacatelor si greselilor de catre Dumnezeu.
Reluând:
1. Iertarea gresitilor nostri e simpla, elementara si lesnicioasa. Omul de treaba iarta fara a se lasa prea mult rugat si de îndata da glas magicei formule atât de proprie fiintei simtitoare si gânditoare: te iert. (El stie ca este de asemenea supus greselii si cunoaste ori poarta din fire în adâncul sinei sale textul Sfântului Apostol Pavel: Nu este drept unul; nu este cel ce întelege, nu este cel ce cauta pe Dumnezeu; toti s-au abatut împreuna, netrebnici s-au facut; nu este cine sa faca binele, nici macar unul nu este. Domnul însusi ne-a poruncit sa iertam oricând si ori de câte ori va fi nevoie, fara limita: caci ce înseamna raspunsul dat lui Petru (Matei 18, 20-22): de saptezeci de ori câte sapte, altceva decât de infinit de multe ori, dificil fiind a presupune ca omul cel mai naravit ne va gresi de patru sute nouazeci de ori într-o singura zi! Iar în rugaciunea Domneasca iertarea pacatelor de catre Dumnezeu e conditionata si pusa în concordanta cu prealabila iertare a gresitilor nostri, devine cum spune limbajul matematic functie de capacitatea insului de a-si ierta semenii.

Felul acesta direct, limpede si usor de iertare implica totusi doua adaosuri:
a) Nu putem ierta decât raul facut noua personal, nu altora. Când un frate al nostru e nedreptatit, insultat, lovit, ocarât, înselat nu avem nici o cadere a ierta, noi, pe faptasul raului. Cu atât mai putin când nu e vorba de un individ ci de un grup de oameni ori de o colectivitate întreaga. Daca o asemenea colectivitate ori o natiune ajunge a fi obiect de discriminari de orice natura, daca e prigonita, saracita, batjocorita, mintita, napastuita, împilata s.a.m.d., ne este oprit a ierta în numele ei, nu avem calitatea de a o face.
Nicolae Iorga, nu numai neîntrecut istoric dar si cugetator adânc, era convins de lucrul acesta, afirmând si el ca fiecare poate ierta raul facut lui însusi, nu altuia ori altora.

b) Nu ajunge sa ierti, mai e neaparat sa si uiti. Iertarea neînsotita de uitare nu înseamna nimic, e vorba goala, vorbarie, flecareala, amagire si masca a tinerii de minte a raului. Am cunoscut un preot om de mare isprava (mi-a fost cândva duhovnic), parintele George Teodorescu din Bucuresti. Obisnuia sa spuna enoriasilor sai: Vin la mine barbati ori femei si graiesc: de iertat îl iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le raspund: zici ca ierti, dar ca nu poti uita. Prea bine. Ti-ar placea însa, dupa ce te voi fi spovedit si-ti voi fi pus patrafirul pe cap si voi fi rostit: te iert si te dezleg, sa vezi ca sare Hristos de colo si-mi striga: l-oi fi iertând Sfintia Ta, dar sa stii ca Eu unul nu-l uit. Aud?

În romanul sau, Madelaine Ferrat, Emile Zola închipuie groaznica imagine a unei pacatoase pe care Iisus o iarta, dar Dumnezeu Tatal nu, pentru ca nu uita nimic. Lucrarea aceasta a mintii scriitorului francez (influentat probabil de narcisism) ne întareste parca si mai mult în convingerea ca iertarea e lipsita de valoare si farmec si de putere izbavitoare (si nu face, pentru a vorbi mai pe sleau, nici doi bani si nici cât o ceapa degerata) daca nu i se alatura uitarea.

Ca uitarea e mai anevoioasa decât iertarea, nu încape iarasi dubiu. E cu adevarat grea. Dar nu-i oare întreg crestinismul greu? Cei care vin la Hristos neluând aminte la paharul pe care l-a baut (paharul amaraciunii, si pâna la fund) si la botezul cu care s-a botezat (moartea pe cruce) dau dovada ca nu stiu carui Dumnezeu se închina si în ce obste se afla. Desigur ca uitarea e grea, precum greu îi este oricui sa-si iubeasca vrajmasii, sa întinda obrazul stâng dupa ce i-a fost lovit cel drept, sa nu pacatuiasca nu numai cu fapta ci nici cu gândul, sa aduca la îndeplinire toate atât de subtilele si radicalele porunci ale Predicii de pe Munte si, în general, tot ceea ce Domnul cere de la acei care tin si cuteaza sa se numeasca ucenicii Lui.

2. Iertarea celor carora noi le-am gresit pare un paradox, de nu un sofism, si ar constitui o contradictie, o formulare absurda. Cum oare am ierta noi pe cel de catre noi vatamat? Nu-i limpede ca lumina zilei ca lui îi incumba a ne ierta, eventual, pe noi?

Si totusi, formularea nu e gresita ori fortata si nu încape îndoiala ca de tot gingas ne este a ierta pe cei carora noi le-am gresit, adica pe cei carora le-am dezgolit si dezvaluit toata nimicnicia, slutenia sufleteasca, nerozia, rautatea, necinstea, salbaticia, perfidia, nestapânirea, josnicia, badarania ori netrebnicia noastra. Pe cei în prezenta carora ne-am desertat strafundurile tulburi ale subconstientului nostru, ne-am dat arama pe fata si poalele peste cap, ne-am facut de basm, de ocara si de minune, îi urâm. Nu lor ne-am aratat cu înfatisarea cea mai murdara si mai ticaloasa? Nu-i nevoie de prea rafinata psihologie pentru a întelege cât de mult mai multa rusine si ciuda avem parte cât priveste pe cei carora le-am gresit noi decât în privinta celor care ne-au gresit noua, care s-au compromis ei în prezenta noastra. Sa ne fie îngaduit, în aceasta ordine de idei, a ne referi la o veche piesa de teatru a dramaturgului francez Eugene Labiche. Nu-i decât o candida comedie profana, cuprinde totusi o învatatura utila. Eroul piesei, înstaritul parinte al unei frumoase fete, întâlneste la o statiune de munte pe cei doi tineri care, deopotriva, râvnesc la o casatorie cu fiica sa. Tatal, pe nume Perrichon aluneca în timpul unei plimbari si era cât pe ce sa se pravaleasca într-o prapastie daca nu-i întindea o mâna salvatoare unul dintre tineri. E, acesta, acum sigur ca el va fi alesul, în calitatea lui de binefacator al familiei. Dar domnul Perrichon nu se grabeste deloc a si-l face ginere, ba si cauta în vanitatea sa ranita sa minimalizeze fapta salvarii, afirmând ca se si agatase de un arbore, ca asa-zisa prapastie nu era decât o groapa, ca e de felul lui agil...Celalalt candidat, mai istet, simuleaza atunci un accident, dându-i domnului Perrichon prilejul de a se dovedi vajnic salvator de vieti omenesti. El va fi alesul!

Cazul domnului Perrichon, credem, ne înlesneste a întelege cât de mare este efortul cerut pentru iertarea celor carora le-am gresit, cât curaj si hotarâre ni se cere pentru a-i privi drept în ochi, a le solicita indulgenta, a nu le purta pica, a nu transfera asupra lor, printr-un ciudat complex, dar si logic proces psihanalitic, necazul si stinghereala care ne coplesesc.

3. Grea este iertarea rubricata sub numarul 2, însa mai greu ne este a ne ierta pe noi însine. Iertarea aceasta de sine reprezinta probabil etapa care implica efortul cel mai penibil si mai sustinut întru biruirea poftei de înfrângere si de adapostire în deznadejde salasluitoare în tot omul pacatos, prototip al defetistului integral.

Dupa ce ne-am cait amarnic, ne-am marturisit fara reticente, ne-am împlinit canonul, am facut penitenta, ne-am cerut din inima, suflet si cuget iertare si am varsat lacrimile ispasirii, urmeaza ca, în deplina smerenie si nu fara cutremur, sa ne iertam pe noi însine. Psalmul 50, desigur, ne îndeamna sa ne cunoastem faradelegea si vrea sa ne fie pacatul pururea în fata noastra. Iata un sfat admirabil. Dar pastrarea aceasta a pacatului în cugetul nostru sa nu înceapa a dospi si a se preface în izvor de înveninare si de cadere în obida, pentru care nu exista leac. Amintirea vie a pacatului poate fi salutara; nu-i mai putin adevarat ca poate declansa otravirea lenta a constiintei. Scriitorul francez Georges Bernanos pune pe drept cuvânt accentul asupra acestui soi de iertare, cu atât mai anevoios de dus la îndeplinire cu cât vine în contradictie cu învârtosarea inimii noastre si cu funciara noastra rautate. Suntem atât de rai si de învârtosati cu inima încât, ferecati în limitele orizontului nostru strâmt si îmbâcsit, abia de ne putem închipui ca exista putinta iertarii. Ne asemanam onor trogloditi pe care nu-i poarta gândul pâna la conceperea marilor palasuri presarate pe întinsul lumii contemporane.

4. De aceea chiar, trecând la al patrulea aspect al iertarii, ne pomenim atât de putin pregatiti a crede ca Dumnezeu ne va ierta pacatele, oricât de sincera si de fierbinte ar fi cainta noastra. Dumnezeu, din fericire, e nespus mai bun decât noi si e întotdeauna dispus a ierta. Omului însa, prea putin înclinat prin însasi firea lui cazuta a crede în bunatatea altora si prea putin pornit a se ierta nici pe sine, îi trebuie un efort considerabil ca sa creada cu adevarat în posibilitatea stergerii depline a pacatelor sale. Vechea perspectiva a talionului si a compensatiei mai dainuieste în cugetul sau, împotrivindu-se învataturii lui Hristos, care nu pentru cei sanatosi, drepti si buni a venit în lume, ci pentru cei pacatosi. În Vechiul Testament, Dumnezeu i Se dezvaluie lui Moise numai ca legiuitor si aspru judecator; Hristos desavârseste revelatia si ne descopera Sfânta Treime fauritoare, mântuitoare si mângâietoare, adica pe Dumnezeul îndurarii.

De nici un folos nu ne este a crede ca Hristos e Mântuitorul daca nu credem tot atât de puternic, fiecare, ca si pentru mine a venit, ca sa ma mântuiasca pe mine, ca Mântuitor al meu.

Unora li se pare, poate, ca pacatele lor întrec pâna si puterea de iertare a lui Dumnezeu. Întrucât gândul acesta îsi are obârsia în teama de Domnul, în umilinta, scrupul si delicatete a constiintei, e tamaduitor si bun. Daca însa e pricinuitor de îndoiala în eficacitatea pocaintei, în puterea si bunatatea lui Dumnezeu ca pentru Iuda, si e, deci, tocmai al deznadejdii se transforma în pacat a carui virulenta sa poata frânge iubirea de oameni a Ziditorului. Pe de alta parte, mai înseamna a trece peste foarte precisele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel de la 1 Cor. 6, 9-11, care dau categoric solutia problemei: Nu stiti, oare, ca nedreptii nu vor mosteni împaratia lui Dumnezeu? Nu va amagiti: nici desfrânatii, nici închinatorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomitii; nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici batjocoritorii, nici rapitorii nu vor mosteni împaratia lui Dumnezeu. Si asa erati unii dintre voi. Pâna aici textul e constatator si rece. Imediat însa tonul se schimba si apare fagaduinta iertarii daca s-a ivit cainta. Metanoia rastoarna situatia si deschide orizontul mântuirii: Dar v-ati spalat, dar v-ati sfintit, dar v-ati îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos si în duhul Dumnezeului nostru.

Poate ca este bine sa ne aducem cât mai des aminte de cuvintele Sfântului Isaac Sirul: Nu huliti spunând ca Dumnezeu e drept!, cuvânt la prima vedere paradoxal si scandalos, în fapt profund ortodox si adevarat si neavând de ce ne sminti. Caci daca Dumnezeu ne va judeca numai dupa dreptate, suntem cu totii pierduti, niciunul nu va iesi izbavit dintr-o judecata exclusiv dreapta si contabila. Dumnezeu care din dragoste pentru fapturile Sale a fost drept, îngaduind sa moara pe cruce Acel Nevinovat, nu este, spre fericirea si nadejdea noastra, drept în întelesul strasnic si neînduplecat al termenului. Dumnezeul nostru Sfânta Treime e Dumnezeul milei, care e un sinonim al nedreptatii, adica al unei dreptati mai adânci, mai cuprinzatoare, mai tainice, unei dreptati de ordin superior. În mila Sa nespusa, Dumnezeu (despre care s-a spus ca din douazeci si patru de ore sta pe tronul dreptatii numai una, iar celelalte le petrece pe tronul milostivirii) poate si voieste sa ne ierte si sa ne mântuiasca.

A ierta este în esenta un atribut dumnezeiesc (iertarea omeneasca aparând, în consecinta, ca înca o proba a prezentei suflului divin în faptura). Singur Hristos poate, ca, dintr-o stersatura de burete, sa curete o întreaga tabla neagra plina de pacate, poate albi pelicula pe care s-au înregistrat toate faptele si gândurile rele ale unei vieti omenesti. Straduindu-ne a ierta si învatându-ne a practica si iertarea sub formele ei mai subtile (pe cei carora le-am gresit noi, pe noi însine dupa ce ne-am cait cu adevarat), ne apropiem de întelegerea iertarii divine. Nu de judecata lui Hristos se înspaimânta Marcel Jouhandeau, ci de a sa proprie: de-ar fi dupa mintea obtuza, învârtosarea inimii si îndârjita sa meschina rautate de om, el singur pe sine s-ar osândi. De iad, mai degraba bunatatea si marinimia lui Dumnezeu ne feresc decât vrerea noastra. Greu accesibila ne e nobletea suprema a iertarii. Si misterul sta tocmai în aceea ca puterea de sus, prin mila si har, scoate faptura din întunecimea încrâncenarii si-i descopera lumina de pe Golgota, neîngradita, infinita, biruitoare a beznei. Sa deprindem a crede în iertare, a îndrazni sa credem asa, sa ne rugam a fi tamaduiti de neîndrazneala. Sa ne deprindem a nu deznadajdui ca Iuda care n-a crezut nici ca Hristos e de-ajuns de bun ca sa voiasca sa-l ierte si nici destul de puternic pentru a putea sa-l ierte ci a-l urma pe Sfântul Apostol Petru care s-a cait, a plâns amarnic si nu s-a îndoit de vointa iertatoare a Învatatorului sau. Sa nu pierdem nici o clipa din vedere ca nu mai suntem sub neînduplecata Lege, ca suntem sub har, adica sub mila si bunavointa. Cele trei feluri de iertare omeneasca sa ni le însusim, asadar, netemator, în cea dumnezeiasca sa avem nestramutata încredere. Ele, laolalta, alcatuiesc un tot inseparabil, stau la însasi temelia credintei crestine si ne îngaduie a nadajdui în sfânta milostivnica nedreptate a Domnului acum si-n ceasul judecarii noastre Amin.

|Sfaturi Ortodoxe|Director siteuri. Site monitorizat de www.Netul.ro|Adauga Site in Director web|Religie/Spiritualitate|Colector Director Web|Director WEB PHG, Indexul site-urilor romanesti|Dictionar online|