Gulde Line

Usa cerului este larg deschisa tuturor!

citate crestine

Frica de Dumnezeu este începutul întelepciunii." (Pildele lui Solomon 1,7)

...citeste

inapoi...

De la icoana bizantina la televizor

Scriptura nu ne dă nici un detaliu asupra înfătisării lui Iisus Hristos. Aceasta a putut da nastere la păreri controversate în ceea ce priveste chipul istoric al Măntuitorului. Adevărul despre înfătisarea Domnului a preocupat mintile crestinilor încă din vremurile imediat următoare ultimilor săi martori oculari.
Motivul pentru care chipul Mântuitorul nu s-a raspandit printre primii crestini tine chiar de esenta crestinismului, de înalta filosofie concentrată mai mult in jurul lumii spirituale, duhovnicesti, si nu a celei materiale. De aceea si chipul material, adică istoric, al lui Hristos a fost foarte usor înlocuit prin simboluri, cum era de exemplu pestele (pe care crestinii il purtau la gât, din piatră sau chihlimbar, la fel cum noi purtăm astăzi crucea), fără nici o pagubă pentru credinta în El.
Primii crestini, deoarece erau în asteptarea celei de a Doua Veniri a Mântuitorului (pe care o considerau imediata), se concentrau mai mult asupra aspectelor ce priveau direct mântuirea lor, acordând o mai mică atentie amănuntelor exterioare, cum ar fi fost, de exemplu, înfătisarea fizică a Mântuitorului Hristos.
Sigur că lucrurile nu au stat asa si mai târziu. Pentru că nu toti ajungeau la înalta filosofie crestină, iar faima despre înteleptul din Nazaret trecuse de hotarele poporului Său, adică se răspândise printre păgâni, au început să apară imagini ale Mântuitorului, după felul în care si-L închipuia fiecare popor. La romani, de exemplu, Îl găsim pe Hristos reprezentat in chip de soldat cu o oaie în spate (Blandul Pastor, catacombele romane din sec. II - III), iar la greci în chipul unui tânăr imberb, după modelul lui Hermes. Într-un cuvânt, cultul trupului, cultivat de greci, antropocentrismul păgân, se răsfrânge inevitabil si asupra reprezentărilor picturistice ale lui Hristos.
Împotriva acestui fapt se revoltă părintii celui de al "cinci - saselea" Sinod Ecumenic (692), zis si Trulan, la care se interzic categoric, prin canonul 100, toate reprezentările "care vrăjesc privirea, corup mintea si pricinuiesc explozii de plăceri necurate". Din această cauză se stabiliste ca mod de reprezentare canonică a Mântuitorului, a Maicii Lui si a tuturor sfintilor stilul bizantin, care se păstreaza până astăzi in bisericile ortodoxe.
Grav si esentializat, stilul bizantin îsi propune să surprindă starea trupului îndumnezeit, duhovnicesc, lipsit chiar si de cea mai mică aluzie la cele trupesti, trupul nou despre care vorbeste Apostolul Pavel. Acest canon a fost încălcat în Apus, unde se dezvoltă o pictură dulceagă si chiar perversă, începând cu arta Renasterii si până azi.
Care este totusi adevărul despre înfătisarea Domnului, căci, de vreme ce s-a întrupat si a trăit printre noi, evident că a avut si un chip istoric în care S-a ivit timpului?
Iată ce găsim în acest sens la filosoful crestin Origen, în lucrarea sa Contra lui Celsus scrisă în 248, în care el aduce cuvintele lui Celsus: "Dacă Duhul lui Dumnezeu cu adevărat s-a sălăsluit în El (Iisus), atunci el ar trebui să se deosebească de ceilalti prin frumusetea chipului, desăvârsirea trupului, la fel si prin arta vorbirii. Pentru că e cu neputintă de crezut că cel în al cărui trup a fost ceva dumnezeiesc să nu se deosebească cu nimic de ceilalti. Si totodată oamenii povestesc cum că Iisus ar fi avut o statură mizerabilă si o fată atât de urată, încât provoca greată".
Părerea despre o înfătisare neatrăgătoare a Mântuitorului a existat printre teologii crestinismului timpuriu (Tertulian, Sfintii Clement si Chiril al Alexandriei, Sfântul Irineu de Lyon s.a.), bazată pe întelegerea literală a versetului din prorocul Isaia, ce se referă la întruparea lui Dumnezeu: "nu avea nici chip, nici frumusete, ca să ne uităm la El, si nici o înfătisare ca să ne fie drag. Dispretuit era si cel din urmă dintre oameni" (is. 53, 2-3). Totusi tindem să ne alăturăm Părintilor, care găsesc în acest verset indicatia directă asupra patimilor Mântuitorului. În acest fel, descrierea, evident respingătoare, nu afectează cu nimic conceptia despre desăvârsirea fizică a Domnului Hristos.
De fapt, imperfectiunea însăsi este o urmare a căderii. Căci "a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său" (Facere 1, 27) "si a văzut Dumnezeu că este bine" (Facere 1, 12, 18, 21, 25). Deci, făcându-l pe Adam, Dumnezeu l-a făcut desăvârsit si doar păcatul a putut atrage după sine toate imperfectiunile de mai târziu, chiar si cele fizice, ca stigmate ale "mortii de care a murit" (Facere 3, 3), prin călcarea poruncii. Însă "sfintenia trupului Dumnezeului si Domnului era infinit mai mare decât sfintenia în care a fost creat trupul făpturii - al lui Adam".
Orice imperfectiune fizică, în cazul dat, în descrierea Mântuitorului ar intra în contradictie cu absenta păcatului despre care spunem că-L caracterizează. Desăvârsirea fizică a lui Hristos este si chezăsia succesului înnoirii vechiului Adam de către Noul Adam - Domnul.
Pornind de la acelasi fapt, al Dumnezeirii lui Hristos, înregistrat de Origen, sfântul Ignatie Briancianinov scrie: "Trupul Dumnezeului - Om avea o gratie si o frumusete neobisnuită, după cum a cântat despre El proroceste protopărintele Lui, Sfântul Proroc David: împodobit esti cu frumusetea mai mult decât fiii oamenilor (Ps. 44, 3). Însă frumusetea trupească a Dumnezeului - Om nicidecum nu producea asupra părtii feminine acele impresii pe care de obicei le produce asupra ei frumusetea bărbatilor. Să fie respins si blestemat un astfel de gând mârsav si hulitor de Dumnezeu, care de altfel este acceptat si pronuntat de eretici. Dimpotrivă, trupul lui Hristos vindecă toate patimile, si sufletesti si trupesti. Insusirea de care era el pătruns, acea insusire o transmitea (si altora). El (trupul) din belsug răspândea harul Dumnezeiesc tuturor celor ce priveau la el, tuturor celor ce se atingeau de el, si bărbatilor si femeilor. Putere iesea de la El, mărturiseste Evanghelia, si-i vindeca pe toti (Luca 6, 19). Si câti se atingeau de El se vindecau (Marcu 6, 56). Acesta este acel trup Dumnezeiesc despre care însusi Domnul a mărturisit: Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu are viata vesnică, si Eu il voi învia în ziua cea de apoi (Ioan 6, 54-56)."
De aceeasi părere este si Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând că "Iisus era prea - frumos". Sfântul Grigorie de Nyssa, Fericitul Augustin si Sfântul Ambrozie al Mediolanului erau convinsi că Dumnezeu - Omul era împodobit cu frumusetea mai mult decât fiii oamenilor; revărsatu-s-a har pe buzele Tale, pentru aceasta Te-a binecuvântat pe Tine Dumnezeu, în veac (Ps. 44, 3).
Cu totul altfel rezolvă problema înfătisării lui Hristos regizorul Martin Scorsese în filmul "Ultimele ispite ale lui Hristos" (după cartea lui Nicos Kazandzachis). Pentru el Iisus Hristos nu este un Ales, nu este Altfel. El nu numai că este la fel cu toti, ci chiar e mult mai obisnuit, mai banal decât toti oamenii obisnuiti. Fata Lui nu numai că nu este plină de Duh, ci este respingătoare fizic. În figura lui e multă platitudine, la fel ca si în viata Lui. Si revenirea Lui la constientizarea misiunii Sale si a necesitătii jertfei, când în discutia cu Iuda afirmă că principală e eliberarea sufletului, deoarece altfel lantul răului nu va fi rupt niciodată, si nu eliberarea de sub puterea romană, nu salvarea trupului, cum sustine Iuda, ci, dimpotrivă, salvarea sufletului; toate acestea nu-l conving pe privitor prin dezlegările metaforice ce se dau evenimentelor si mai cu seamă prin răstignirea, plină de amanunte pur fiziologice, si prin suferinta lui Iisus pe cruce. El moare fizic pe cruce si nu-ti vine a crede că duhul lui se va întoarce la Dumnezeu - Tatăl.
Dar ceea ce rămâne din filmul lui Scorsese nu este nici măcar această filosofie joasă, ci ceva mult mai grav. Ideea că Hristos n-a fost Dumnezeu o găsim încă în Evanghelii, motivul pentru care a si fost răstignit: Pe acesta l-am găsit răzvrătind neamul nostru si zicând că el este Hristos (Luca 23, 2). Că Hristos ar fi fost născut din desfrânare si că avea demon - si asta găsim în Evanghelii, învinuiri aduse de iudei (Marcu 3, 22; Ioan 8, 41). Scorsese însă merge mult mai departe, el ecranizează bârfele deocheate create în jurul Mântuitorului si al Mariei Magdalena.
De altfel, acest subiect nu l-a preocupat doar pe Scorsese. Scriitorul spaniol Jose Saramago publica un roman cu acelasi subiect Evanghelia după Iisus (tradus imediat în ruseste), pentru care obtine si Nobelul pe anul literar 1997.
Subiectul l-am auzit discutat si de yoghinii din România, care cred că si-au importat argumentul de la colegii din Occident. Prin analogii sincretiste, yoghinii, mai ales cei occidentalizati, caută să-si motiveze orgiile nu numai prin zeitătile lor, cum ar fi Krisna (care avea 16 800 de ciobanite - gopi), ci si prin atribuirea în mod deplasat a unor astfel de "insusiri" sfintilor si chiar Mântuitorului Hristos. (Stim deja speculatiile ce se fac pe seama asemănării cuvintelor Krisna si Christos). Acestora le place să citeze cazul Mariei Egipteanca si a Mariei Magdalena, cât si diverse pilde din Pateric în care se arată căderea unor călugări, fără să vadă pocăinta si îndreptarea lor de mai târziu.
Yoghinii chiar au găsit si citatul evanghelic în care Hristos ™laudă" desfrânarea: "Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit" (Luca 7, 47). După mintea lor, "caci mult a iubit" s-ar referi la faptul că a iubit multi bărbati. Pentru că am avut o discutie de o jumătate de zi cu unul din ei, care mai era si scriitor pe deasupra, dar nu s-a lăsat convins, îndrăznesc să precizez lucrurile. Dacă Hristos a lăudat-o pe Maria Magdalena pentru că "a iubit multi barbati", după cum zic yoghinii, de ce Magdalena, care L-a iubit sincer pe Iisus până la sfârsitul vietii, s-a lăsat de desfrânare, dacă pentru asta fusese lăudată de El? De unde stim că s-a lăsat de desfranare? Plânsul ei o arată. Altfel ce motiv avea să vina si să se umilească în fata tuturor o femeie care avea atâta "trecere"? Pentru că a propovăduit împreună cu apostolii până la sfârsitul vietii si pentru că a fost primul om căruia i S-a arătat Hristos după înviere (Ioan 20,14-16). Dar să lăsăm.
Ceea ce supără la acest film nu este atât subiectul, căci e făcut de un necredincios, cât faptul că el a fost difuzat într-o tară preponderent ortodoxă. Nicaieri în lume nu se mai poate difuza astăzi un film antisemit fără urmările de rigoare, cu atât mai mult în Israel. Niciodată televiziunea din Istanbul nu va arăta un film în care este batjocorit Mahomed. Iar în India nimeni nu îndrăzneste nici măcar să alunge o vacă de pe autostradă, pentru că este sfântă!
Acelasi film a fost arătat si în Rusia în 1997. Iată ce scrie despre asta poate cel mai vestit apologet al Rusiei contemporane, diaconul Andrei Kuraev: "Evenimentul cel mai scandalos din viata religioasă a Rusiei pe anul 1997 s-a petrecut la 9 noiembrie, în această seară de duminică NTV - ul a rulat filmul "Ultimele ispite ale lui Hristos". Conflictul ce se cocea în ascuns în ultimii ani a răbufnit: uriasul imperiu informational al Rusiei a declarat război pe fată Bisericii Ortodoxe Ruse".
"Biserica nu dăduse nici un motiv pentru aceasta. Drept motiv a servit doar calendarul: 9 noiembrie - aniversarea "noptii de cristal". Este acea tristă noapte când în Germania nazistă au început persecutiile asupra evreilor. Se intelege că regizorul principal al NTV - ului, Aleksandr Faifman, si stăpânul NTV - ului, Dl Gusinski, care îmbina postul de director general al "Media - MOST" cu cel de presedinte al Congresului Evreiesc din Rusia, pe bună dreptate păstrează o amintire dureroasă despre această noapte. Insă de ce pentru crima neopăgânilor germani (iar nazismul, hrănit de ocultism, era dusman pe fată nu numai al iudaismului, ci si al crestinismului) el a hotărât să se răzbune pe credinciosii ortodocsi din Rusia? De ce această durere a lui s-a revărsat ca o jignire peste acel popor care a salvat comuniunea evreiască europeană de la anihilare?
N-au fost jigniri? A fost doar dreptul fiecărui om de a-si exprima liber opinia? Da, un astfel de drept există. Dar există si limitele lui firesti. Miscarea liberă a mâinii mele se termină acolo unde începe fata altui om. Durerea celuilalt - iată granita peste care nu trebuie să treacă nici cele mai legitime sentimente ale mele. Nici bucuria mea, nici durerea mea personală nu trebuie să provoace durerea altor oameni. (...) Da, orice om are dreptul la o discutie cu crestinii, dreptul la critică si la contradictie. Dar nu are dreptul să scuipe si să hulească. Este blasfemitor să întipăresti în memoria oamenilor scene de pat cu participarea Mariei Magdalena si... Iar explicatiile: "Vedeti, este intentionat, sunt halucinatii pe care diavolul le naste în constiinta Răstignitului" nu usurează deloc arsura. După învătătura crestină, gândurile rele si mincinoase, în genere, nu pot să apară în constiinta Dumnezeului - Om Hristos. Nu poate în interiorul Fiului lui Dumnezeu să răsune glasul împăratului întunericului.
Dar nu numai din punctul de vedere al credinciosului e blasfemitor acest film. O lectură intentionat blasfemitoare a Evangheliei este promovată de o masivă miscare anticulturală. Setea de a batjocori, de a spurca tot ce este înalt este caracteristică pentru boierii contemporani. Puskin devine interesant nu prin poezia sa, ci prin "lista sa de Don Juan"; de Ceaikovski îsi amintesc mai mult în legătură cu problemele minoritătilor sexuale..."
Lupta Bisericii împotriva unor astfel de subproductii nu este lupta unor fanatici împotriva progresului cultural, ci un îndemn de a ne îndrepta spre adevărata cultură. Un îndemn de a descoperi si de a face cunoscute acele adâncimi ale spiritului uman pe care nu le au fapturile irationale, adică constientizarea vesniciei sufletului nostru omenesc, constientizarea înaltei filosofii la care suntem chemati.
Aici nu avem de-a face doar cu o simplă violare a intimitătii religioase a crestinilor, ci asistăm la o deformare a realitătii si la o înstrăinare patologică de echilibrul minim intelectual, necesar fiecărui om. Filmul ™Ultimele ispite ale lui Hristos" a fost respins nu numai de credinciosi, ci chiar si de oamenii străini de religie, tocmai pentru că este plin de un naturalism nelalocul lui, si nu de realism, în cel mai brut înteles al cuvântului.
În teologia ortodoxă există un concept: "realismul mistic religios" (Pavel Florenski, Leonid Uspenski s.a.), a cărui esentă se contine în aceea că iconografia/ creind "chipul de neînchipuit" (sau "asemănarea de neasemănat"), reflectă suprema, dumnezeiasca realitate. Si de aceea simbolul religios e mult mai realist decât iluzoria imitatie a vietii din pictura realistă. Simbolul nu se opune realismului, ci imaginatiei abstracte, care refuză orice relatie cu realitatea, în afară de cea cu sine insăsi.
De aceea reprezentarea canonica a lui Hristos în iconografia ortodoxă este si cea mai apropiată de realitatea istorică si mistică a Lui, si numai imaturitatea spirituală a unora a dus la decăderea icoanei până la varianta ei renascentistă, romano- catolică. În acest sens e foarte usor să urmărim starea spirituală a unui popor si a unei epoci în functie de modul de a găndi icoana - chipul văzut al celor nevăzute.
Cu filmul "Ultimele ispite ale lui Hristos" omenirea atinge apogeul regresului moral si spiritual. Ceea ce Dumnezeu a făcut la început "dupa chipul si asemănarea Sa" nu mai există. Acum omul îl "face" pe Dumnezeu după chipul si asemănarea sa stricăcioasă (Romani 1, 23).
Prin cea de "a saptea artă" - filmul - pictura s-a întrecut pe sine, căci, pe bună dreptate, putem numi filmul o pictură vie. "Ultimele ispite ale lui Hristos" este si el o icoană, o icoană nu doar că mult prea omenească, ci chiar demonică, fiind o urmare firească si inevitabilă a neglijării unui atât de neînsemnat, părea, canon iconografic de la 692.


Savatie Bastovoi

Sursa: infocrestinortodox


|Sfaturi Ortodoxe|Director siteuri. Site monitorizat de www.Netul.ro|Adauga Site in Director web|Religie/Spiritualitate|Colector Director Web|Director WEB PHG, Indexul site-urilor romanesti|Dictionar online|