Gulde Line

Usa cerului este larg deschisa tuturor!

citate crestine

Frica de Dumnezeu este începutul întelepciunii." (Pildele lui Solomon 1,7)

...citeste

inapoi...

"Gelozia" lui Dumnezeu sau o posibilă erminie teologică a crizei ecologice

Între 4 si 6 mai a.c. s-au desfăsurat la Alba lucrările simpozionului international Cosmosul între frumos si apocaliptic. Un recurs etic asupra ecologiei. Contributii foarte consistente si diverse din partea teologilor au condus la câteva concluzii majore. Un bun prilej de reflectii asupra unei teme foarte actuale si a unei provocări majore la adresa omului contemporan dar si a teologului. Concluziile conduc spre responsabilitatea exclusivă a omului, care se raportează la mediul înconjurător, plasându-se într-o postură de consumator si exploatator fără măsură a tot ceea ce consideră a fi resurse naturale la discretia sa. Se avansează si opinia conform căreia, "responsabilitatea" ar mai putea fi si a naturii însesi, a lumii create, care s-ar confrunta cu un evident si firesc proces de îmbătrânire. Îmbătrânirea lumii ar explica slăbiciunile majore care conduc la dezechilibrele si la degradarea mediului înconjurător, a spatiului si a timpului în egală măsură.

Teologic vorbind, nu putem exclude si nici evita în vreun fel anume "amestecul" lui Dumnezeu în această criză. Noi credem si mărturisim că Dumnezeu cel singurul adevărat si viu, Creatorul si Atottiitorul lumii, este în egală măsură Domnul sau Stăpânul lumii create, al istoriei. Suntem, de asemenea, încredintati că nimic nu se întâmplă în lume si în istorie fără stirea si, mai ales, fără voia sau îngăduinta lui Dumnezeu. Nici una din ele (cele două vrăbii care se vând pe un ban) nu va cădea pe pământ fără stirea Tatălui vostru (Matei 10,29). Cum ar fi posibil ca mutatii atât de grave care afectează la scară universală creatia lui Dumnezeu si care amenintă cu dezintegrarea creatiei întregi, să se producă fără stirea si mai ales fără voia lui Dumnezeu.

Erminia teologică a crizei ecologice nu poate, asadar, eluda "implicarea" lui Dumnezeu în aceasta. Este mai greu de descifrat natura si dimensiunile acestei "implicări". Consecventi istoriei prezentei si lucrării lui Dumnezeu în lume, precum si teologiei Bisericii noastre, nu putem accepta că ar fi putut provoca această criză, pentru că Dumnezeu nu poate fi în nici o situatie cauza sau izvorul răului. Dar, în acord cu aceeasi istorie si cu aceeasi teologie acceptăm că Dumnezeu îngăduie această criză ecologică, din moment ce avem certitudinea că ar fi putut să o împiedice sau să o limiteze. Rămân de rezolvat două întrebări: de ce îngăduie Dumnezeu această degradare a creatiei Sale până când o va îngădui?

Istoria biblică si istoria Bisericii ne arată că acest gen de interventii sau atitudini dumnezeiesti au exclusiv un rol pedagogic, urmăresc îndreptarea omului sau a umanitătii, aducerea ei la traiectoria corectă, sănătoasă, desigur în functie de sensul ultim al existentei sale. Sunt exemple nenumărate, în acest sens. Este exclusă orice erminie care s-ar limita la functia punitivă a atitudinii dumnezeiesti. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă si să fie viu! Ratiunea ultimă a acestei "îngăduinte" sau a acestei sloboziri, din partea lui Dumnezeu a extinderii răului, nu poate fi decât una spre binele omului si al umanitătii. Dar nu binele de interval ci binele final, ultim. Logic este ca grija lui Dumnezeu să fie aceea de a conduce lumea Sa spre împlinirea sensului ei final. Acesta nu coincide de cele mai multe ori cu binele în viziunea limitată sau rătăcită a oamenilor. Teologia biblică si teologia Bisericii ne descoperă faptul că nu chipul (starea) actual al lumii si al omului este cel din urmă si că omul, împreună cu întreaga creatie, sunt chemate la o altă stare, la un alt mod de a exista, care nu va mai fi schimbător, stricăcios si muritor, ci nestricăcios si vesnic, mod de existentă propriu lui Dumnezeu si lumii Sale la care lumea noastră creată are acces nu prin puterile proprii, ci prin împărtăsire de cele dumnezeiesti. Teologic vorbind, lumea în starea ei actuală va avea în mod necesar si inevitabil un sfârsit. Teama noastră ar trebui, prin urmare, să nu fie de sfârsit, ci de ceea ce urmează sfârsitului.

Fără să fim neapărat adeptii teoriilor apocaliptice, putem lua în calcul eventualitatea ca Dumnezeu să fi hotărât sfârsitul si semnele crizei ecologice să fie indiciile acestei hotărâri. Ce-i de făcut, într-o astfel de situatiei!? Îmi amintesc răspunsul Părintelui Dumitru Staniloae la o întrebare privind sfârsitul lumii. "Chiar dacă Dumnezeu, dintr-un motiv sau altul, a hotărât sfârsitul, noi oamenii îi putem întoarce hotărârea"! Pare îndrăzneată perspectiva! Dar este adevarată. Să ne amintim întâmplarea cu cetatea Ninive din Vechiul Testament. La vestirea proorocului Iona că "Patruzeci de zile mai sunt si cetatea va pieri"!, ninivitenii reusesc să întoarcă hotărârea lui Dumnezeu printr-o mobilizare imediată si generală: Oamenii si animalele, vitele mari si mici să nu mănânce nimic, să nu pască si nici să bea apă; Iar oamenii să se îmbrace cu sac si către Dumnezeu să strige din toată puterea si fiecare să se întoarcă de pe calea lui cea rea si de la nedreptatea pe care o săvârsesc mâinile lui; Poate că Dumnezeu Se va întoarce si Se va milostivi si va tine în loc iutimea mâniei Lui ca să nu pierim"! (Iona 3, 7,9). Desi la o primă vedere, această perspectivă este mângâietoare, mai adânc privită, ne va descoperi faptul că sansa noastră de a schimba hotărârile lui Dumnezeu presupune, nici mai mult nici mai putin, participarea, prin urmare responsabilitatea noastră, fată de mersul istoriei.

Dar starea de pocăintă nu poate fi declansată decât de constientizarea acută a greselilor sau a fărădelegilor. În epoca noastră, fărădelegile par să fi atins dimensiuni universale, globalizarea este activă si în această directie, sau poate, întâi de toate, în această directie. Este greu de crezut că cineva ar putea declansa un astfel de proces de pocăintă si de întoarcere la Dumnezeu. Merită însă încercat a deslusi, cel putin, care este păcatul major care să fi declansat mânia lui Dumnezeu, dacă aceasta se întâmplă cu adevărat.

Iată un posibil răspuns! Ar fi credibilă eventualitatea ca Dumnezeu să se fi supărat atât de rău pe oameni si să fi îngăduit degradarea universului creat "bun foarte" pentru că acesta a devenit obstacol în calea omului spre Dumnezeu, datorită alipirii exclusive a oamenilor de bunurile si frumusetile create. Lumea aceasta creată, bună si frumoasă, datorită rătăcirii oamenilor, a ajuns să facă concurentă lui Dumnezeu însusi în mintea, si mai ales în inima omului. Ispita concurentei a existat dintru început si a functionat de-a lungul întregii istorii a omenirii. Lupta cu această ispită a fost mereu prezentă în viata omenirii. Ceea ce pare a face diferenta între epoca noastră si celelalte ar putea fi "performanta" la care a ajuns această concurentă, anume aceea de a fi reusit eliminarea partială sau totală a lui Dumnezeu. Lumea creată pare să se fi instalat la nivelul mentalului colectiv al majoritătii omenirii în locul lui Dumnezeu. Omenirea se confruntă la scară universală cu confuzia fatală, reclamată de Sfântul Pavel la adresa lumii păgâne, între Creator si creatură, între dar si dăruitor, între izvor si apa izvorâtă din izvor, între cauza născătoare, sustinătoare si împlinitoare a lumii si lumea însăsi.

Confruntat cu o astfel de situatie, Dumnezeu se poate să fi hotărât, de dragul omenirii, dorind nu moartea ci întoarcerea omenirii, să sacrifice frumusetea si bunătatea propriei creatii, să îngăduie pustiirea pământului si otrăvirea resurselor, pentru ca, spectator al unei lumi urâte, goale, neprietenoase sau ostile, omul să se poată dezlipi de ea si, căutând, să redescopere dincolo de ea pe Dumnezeu Creatorul, Atoatetiitorul, Mântuitorul si Sensul plenar al tuturor celor create si împlinirea lor si să recupereze adevărul fundamental al existentei lui.

"Gelozia" lui Dumnezeu la adresa idolilor sau a falsilor dumnezei, despre care vorbeste insistent si frecvent Vechiul Testament, se extinde acum asupra propriei creatii pentru a salva relatia sau raportarea omului la Sine, singurul si adevăratul Dumnezeu, singura relatie în măsură să dea omului sansa vietuirii adevărate si a împlinirii. Să nu ai alti dumnezei în afară de Mine! Să nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, si din câte sunt pe pământ, jos, si din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujesti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos - traducătorul evită echivalentul românesc exact al originalului, care este gelos (Iesire 20, 23,25).

De fapt, Mântuitorul Hristos însusi atrage atentia asupra riscului acestei uzurpări fatale a locului lui Dumnezeu în inima omului si a amăgirii extrem de frecvente de a aseza în locul lui Dumnezeu realităti care ne sunt dragi si apropiate, pronuntându-se pe un ton foarte categoric în acest sens: "Dacă vine cineva la Mine si nu urăste pe tatăl său si pe mama si pe femeie si pe copii si pe frati si pe surori, chiar si sufletul său însusi, nu poate să fie ucenicul Meu (Luca 14,26). Pe linia acestei atitudini, traditia filocalică vorbeste frecvent despre "ura lumii" - materializând-o în retragerea din lume în pustie - ca iesire din confuzia amintită spre restaurarea raportării primordiale si prioritare la Dumnezeu, urmând ca după ce îsi restaurează si îsi consolidează această raportare, omul să se întoarcă si spre lume "cu iubirea care i se cuvine".



Pr. Prof. Dr. Constantin Coman

Sursa: infocrestinortodox


|Sfaturi Ortodoxe|Director siteuri. Site monitorizat de www.Netul.ro|Adauga Site in Director web|Religie/Spiritualitate|Colector Director Web|Director WEB PHG, Indexul site-urilor romanesti|Dictionar online|