Gulde Line

Usa cerului este larg deschisa tuturor!

citate crestine

Frica de Dumnezeu este începutul întelepciunii." (Pildele lui Solomon 1,7)

...citeste

inapoi...

Duminica Tomei

de Nicolae Steinhardt
Ne-am obisnuit sa vorbim despre Toma necredinciosul si despre duminica Tomei, adica a lui Toma cel necredincios.
Pentru ca ne suna în minte si-n urechi versetele mult citite si deseori citate din Evanghelia Sfântului Ioan, capitolul 20, 24-29. Acolo ni se vorbeste de Toma care a spus celorlalti ucenici ca nu crede ca Domnul a înviat pâna ce nu va fi vazut în mâinile Lui semnul cuielor si nu-si va fi pus mâna în coasta Lui. Acelasi text ne informeaza ca, dupa opt zile, ucenicii aflându-se toti laolalta, Iisus a venit, usile fiind încuiate, a stat în mijlocul lor si a grait lui Toma: adu degetul tau încoace si vezi mâinile Mele si adu mâna ta si o pune în coasta Mea si nu fi necredincios, ci credincios. Drept care Toma raspunde, covârsit: Domnul meu si Dumnezeul meu!

Dar daca nu pregetam a cerceta si celelalte Evanghelii, constatam ca nu numai Toma a fost necredincios; necredinciosi au fost toti apostolii, asa încât duminica Tomei (subînteles: necredinciosul) s-ar cuveni sa se numeasca a tuturor apostolilor bântuiti de necredinta.

În adevar, referatul Sfântului Marcu (16, 10-14) ne-o arata pe Maria Magdalena mergând sa-i vesteasca pe apostoli ca L-a vazut pe Domnul viu si pe acestia nedându-i crezare. Mergând alti doi care-L vazusera în drum spre o tarina, Iisus li se arata si-i cearta pentru necredinta si împietrirea inimii lor.

Referatul Sfântului Luca (24, 10-43) este si mai explicit: vestirea celor unsprezece de catre mironosite are drept rezultat ca relatarea lor e considerata a fi o aiurare (versetul 11) ori, spun alte traduceri, vorbe goale sau delir. Ni se povesteste în continuare întâmplarea cu cei doi ucenici care mergeau spre Emaus. Textul ne arata ca erau cuprinsi de întristare si ca nu mai nadajduiau, dupa ce trecusera trei zile de la rastignire, ca spusele Învatatorului lor sa se realizeze. Si dânsii, pomenind informatia transmisa de femei, folosesc un limbaj foarte sceptic (niste femei de ale noastre ne-au înspaimântat... zicând ca au vazut aratare de îngeri, care le-au spus ca El este viu): niste femei, ne-au înspaimântat, zicând ca, limbajul este cum nu se poate mai reticent, mai prevazator, mai neentuziast. De la versetul 36 încolo, Evanghelia Sfântului Luca e categorica: atunci când Iisus li se înfatiseaza stând în mijlocul lor, ei înspaimântându-se si înfricosându-se cred ca vad duh. Domnul (vorbind aidoma lui Toma în textul de la Ioan) îi mustra si-i pofteste sa se uite la mâinile si picioarele Lui, sa-L pipaie si sa constate ca nu e naluca ori duh. Mai mult decât atât: spre a-i convinge pe deplin si a sterge orice urma de îndoiala din mintea lor, le cere de mâncare si manânca înaintea lor.

Nu încape, asadar, dubiu ca n-au crezut: toti, nu doar Toma. N-au crezut pentru ca nici nu era de crezut! Într-atâta trebuie sa le fi aparut rastignirea, moartea si înfrângerea lui Iisus drept definitive si ireversibile. Fagaduintele Învatatorului lor: vorbe frumoase, iluzii spulberate, amageli ale cugetului!

Spre a întelege mai plastic deznadejdea ucenicilor, e bine sa ne referim la doua tablouri care, printre mii de altele ale celor mai vestiti pictori ai lumii, prezinta rastignirea fara sulimane si fara crutarea sensibilitatii privitorului. Unul e al marelui pictor mistic german de la sfârsitul veacului al XV-lea si începutul veacului al XVI-lea, Mathias Grünewald Mathias pictorul îl numeste compozitorul Paul Hindemith si se afla acum în muzeul din orasul (astazi francez) Colmar. Celalalt e al nu mai putin vestitului pictor spaniol Velasquez si-i expus în muzeul Prado de la Madrid. Le-am vazut pe amândoua si am sa ma straduiesc sa va transmit macar putin din oroarea lor. În pânza lui Grünewald fondul e negru; crucea se afla pe primul plan, atât de aproape de privitor încât pare a-i sta efectiv în fata (orice distanta artistica fiind anulata); degetele mâinilor si picioarelor rastignitului s-au prefacut în tot atâtea gheare raschirate spre cer, în tepi încarcati cu spasme; cununa de spini da impresia a fi metalica; trupul e plin de sânge si în întregime umplut cu un soi de pustule, de gauri, de tinte, de vatamaturi inexplicabile (un soi de iruptie epidermica sufletului); culoarea trupului e la egala departare de negru si aramiu si pare si el rasucit, contorsionat, încârligat a fi de metal; capul prabusit. Tâlharii nu se vad, nici ceilalti martori rauvoitori ai groaznicului spectacol. Doar Magdalena, în stânga (privitorului), în genunchi si-n rugaciune apriga. Ceva mai spre stânga, Maica Domnului învesmântata în alb, lesinata în bratele Sfântului Ioan (în mantie rosie). În dreapta, un batrân cu barba tine o carte, iar cu aratatorul mâinii drepte îndruma ochii privitorului spre o cruce: e naratorul, evanghelistul, referentul. În Rastignirea pictata de Velasquez cerul nu este negru, dar tot foarte posomorât. Apar si tâlharii. Altminteri Golgota este pustie, publicul amator de scene tari s-a retras. (Se grabesc, vine sâmbata, le este teama sa nu se spurce la spurcaciunea ce au savârsit rastignind un nevinovat nu-i duce gândul). Doar un personaj, în primul plan, într-o vasta mantie galbena, un galben mohorât si vestitor de rele, greu de uitat, purtând parca în adâncurile faldurilor toate pacatele acestei lumi. Si tabloul lui Grünewald (înfioratoare sunt îndeosebi ghearele si pecetile durerii care au spuzit pe tot trupul) si al lui Velasquez explica în modul cel mai izbitor de ce învierea a fost de necrezut si de ce, prin urmare, apostolii nu au putut sa-i dea crezare! Cu privire la Grünewald, face marele Dostoievski aceasta constatare chiar. Comentându-l pe larg, nu se sfiieste a încheia: nu era de crezut si nici n-au crezut! Prabusirea trupeasca în toata nimicnicia si grozavia ei surpase avântul cugetelor si caldura sufletelor.

Ca si alte momente de seama ale Noului Testament, acel din prima duminica de dupa Pasti pune problema credintei despre care se cuvine sa ne reamintim ca a crede nu se confunda cu a vedea, a constata. Greseala aceasta fundamentala au savârsit-o fariseii, saducheii, batrânii si carturarii care, pe Golgota, exclamau: Hristos, regele lui Israel, sa Se coboare de pe cruce, ca sa vedem, si sa credem (Marcu 15, 32). Daca vezi, nu-ti mai ramâne decât sa înregistrezi, sa constati si sa te supui. Dar credinta tocmai aceasta nu e, ci, dimpotriva, încredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute (Evr. 11, 1). A crede înseamna îndeosebi a crede de necrezutul. De aceea îi si spune Domnul lui Toma: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut. credinta sta dincolo de limitele mintii omenesti si implica o încredere totala a credinciosului în cele ce crede. (Încrederea o putem considera a fi ipostaza ultima, viscerala, irefragabila a credintei.) De aceasta lipsa de încredere totala, ilogica, nepasatoare de evidente(ori si potrivnica lor) au dat dovada apostolii. I-a coplesit realitatea, i-au descumpanit evidentele.

Si totusi, Domnul le face pe voie, lui Toma si celorlalti ucenici ai Sai: le dovedeste învierea Sa pe cale materiala, asa cum a voit Toma: li Se supune, le face pe plac, aduce probe pur empirice: manânca, le arata mâinile si picioarele Sale, îi pofteste sa-L pipaie, sa-si puna mâna în coasta Lui. Daca-i asa, înseamna ca Domnul le-a înteles nedumerirea, ca si-a dat seama ca nu se poate sa nu fi fost biruiti de prea evidentul caracter definitiv si iremediabil al rastignirii. Îngaduinta, complezenta lui Hristos adeveresc ca apostolii, omeneste vorbind, nu puteau reactiona altfel decât prin deznadejde urmator înjositoarei ucideri a Învatatorului lor.

Învierea, mister care depaseste si sfarâma întelegerea omeneasca, presupune o credinta în stare a transcede totul, a trece dincolo de limitele mintii omenesti, a sesiza ori a banui ca ea nu este din lumea aceasta, ca stabileste o legatura directa cu Dumnezeu, a realiza ca prin credinta în ce este de necrezut intram asa cum enunte marele nostru Mircea Eliade în relatia cu misterele din urma ale creatiei si cu lucrarile necreate ale lui Dumnezeu.

În ziua Învierii, în prima zi de Pasti, crestinul are parte de o partasanie cu ceea ce se afla dincolo de fruntariile întelegerii omenesti. Hristos însusi recurge la dovezi materiale, brute, simpliste, potrivite vrerii lui Toma, adica ale fapturii: Îsi arata mâinile si picioarele si coasta , cere de mâncare ca sa demonstreze ca nu este duh.

Da, se revine cu desavârsire la nivelul mintii omenesti. S-a zis cu saptamâna harica, luminata si supralumeasca de dupa Înviere. Zilele acelea parca luminate de lumina necreata au trecut. Hristos din nou se smereste, se umileste printr-o noua chenoza. Dupa chenoza întruparii, într-o sarmana tarisoara învinsa si cotropita, în modesta familie a unui dulgher dintr-un neînsemnat orasel de provincie desconsiderata, a mortii si anume a mortii în cumplite chinuri pe lemn blestemat, acum, în duminica Tomei, se smereste consimtind sa Se supuna aducerii de probe materiale, ca orice om suspectat a nu spune adevarul si silit a-si dovedi buna credinta prin irezistibile probe concrete. Ceea ce si face în aceasta ultima chenoza a Sa.

Zilele de sfârsit ale Mântuitorului asa ni se înfatiseaza, ca o linie sinusoidala care începe în punctul superior al duminicii Floriilor când e aclamat cu osanale si numit împarat si Fiu al lui David; punctul urmator e al înfrângerii din vinerea îngrozitoarei rastigniri; îi succede un nou punct superior, maxim: al Învierii! Si el urmat de momentul chenozei probatorii în duminica Tomei (Iisus trebuie sa-si dovedeasca dumnezeirea chiar ucenicilor Sai), dupa care vine momentul atotintegrator al Înaltarii care pune capat liniei sinusoidale si miscarii pendulate.

Ateii si criticii crestinismului se folosesc de episodul Tomei si al celorlalti pentru a pune în fata crestinilor ceea ce ei numesc criza de credinta. Nu vedeti, argumenteaza ei, pâna si ucenicii n-au crezut. Cu atât mai vârtos va putem banui pe voi toti ca nu sunteti de buna credinta, ca va prefaceti. Si amintesc si paradoxala fraza a tatalui copilului demonizat: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele! (Marcu 9, 24), expresie si ea zic aceiasi a unei credinte ambigue.

Li se poate raspunde: evanghelistii cinstiti, realisti, nefatarnici n-au falsificat adevarul, nu au tinut sa-l camufleze: au înregistrat momentul de îndoiala omeneasca (si explicabila) si l-au mentionat fara sovaiala ori graba. Dar au consemnat si declaratia aceluiasi Toma: "Domnul si Dumnezeul meu!"- Care pune lamurit capat crizei. Criza e acum depasita, vremelnica necredinta risipita. Scurta si absoluta exclamare a fostului necredincios anihileaza tot ce a precedat-o. (Întocmai cum lacrimile si strigarea tatalui copilului demonizat rezolva punctul critic formulat în binomul credinta necredinta.)

Asa si noi toti care credem si-L marturisim pe Hristos a fi Domn si Dumnezeu (Dominus et Deus vor spune romanii despre împaratii lor de la Aurelian încoace, folosindu-se de sintagma apostolului)

Sa-L rugam sa se întoarca cu îndurare înspre noi în aceasta zi, numita Duminica Tomei, când iesim de sub vraja zilelor pascale si de sub scutul Saptamânii Luminate si reintram în fruntariile mintii omenesti si ale vietii pamântesti. Întru aceasta sa ne dovedim crestini, pastrând viu în noi, în tot cursul anului, duhul credintei în Învierea Domnului pentru ca, neîncetat, pas cu pas, sa ne însoteasca, sa ne ocroteasca, sa ne calauzeasca si sa ne întareasca. Daca, spre a nu fi lipsiti de modestie si discretie, nu putem rosti zilnic, ca Sfântul Serafim de Sarov, Hristos a înviat!, sa repetam tot atât de staruitor exclamatia aceasta în sinea noastra, ca pe o varianta a rugaciunii inimii.

|Sfaturi Ortodoxe|Director siteuri. Site monitorizat de www.Netul.ro|Adauga Site in Director web|Religie/Spiritualitate|Colector Director Web|Director WEB PHG, Indexul site-urilor romanesti|Dictionar online|