Gulde Line

Usa cerului este larg deschisa tuturor!

citate crestine

Frica de Dumnezeu este începutul întelepciunii." (Pildele lui Solomon 1,7)

...citeste

inapoi...

Nu începe cu dărâmarea idolilor, lasă - l pe ascultător să si - i dărâme singur

de Savatie Bastovoi

Cunoaste mediul din care provine ascultătorul si nu lovi ceea ce este valoros în ochii lui. Jignirile pe care le aducem celuilalt, nesocotindu-i credinta sau viziunea despre viată, nu aduc nici un folos. Cei mai multi cred că dacă încep a apăra cu înversunare o dogmă de credintă, atrăgându-si în felul acesta dispretul ascultătorului, pătimesc ca mărturisitori. Nu este adevărat. Sfântul Teofan Zăvorâtul îi numeste pe acestia scandalagii (kricunî), si îi îndeamnă să-si păstreze curajul mărturisirii pentru situatiile în care Dumnezeu într-adevăr le va cere să-L mărturisească. Nu-i nici un eroism în a mărturisi atunci când nu există pericolul mortii. Zice Sfântul că adevărata mărturisire este atunci când ai de ales între a-L mărturisi pe Hristos, cu pretul vietii sau a muri, cu pretul lepădării de Hristos (Sviatiteli Feofan Zatvornik, "0 ljeucitelei"" Sanct-Petersburg, 1911.). Dacă vezi că ascultătorul tău nu este gata să primească un adevăr de credintă, mai bine schimbă tema discutiei sau taci si vezi-ti de treaba ta. Asa ne îndeamnă si Apostolul Pavel: "V-am scris să nu vă amestecati cu desfrânatii, dar nu am spus, desigur, despre desfrânatii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre răpitori, sau despre închinătorii la idoli, căci altfel ar trebui să iesiti afară din lume... Căci ce am eu ca să judec pe cei dinafară [necredinciosi]? Pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu" (I Cor. 5, 9-13).

Această atitudine îi scandalizează pe zelotii din bisericile noastre: "Cum să nu mărturisim pe Hristos?!, noi nu ne lepădăm de credinta noastră!" Sigur că este motiv de tulburare, să le iei oamenilor un prilej atât de ieftin de a se simți "mucenici". Apostolii însă nu considerau lepădare de credintă evitarea conflictelor inutile pe seama credintei. Aceasta am văzut-o din atitudinea, citată mai sus, luată de Apostolul Pavel fată de idolii atenienilor (F. A. 17).

Si mai clar străbate diplomatia Apostolilor în timpul răscoalei argintarului Dimitrie, când o piată întreagă de efeseni "au strigat într-un glas ca la două ceasuri: Mare este Artemisa efesenilor!" (F. A. 19, 34). Acest Dimitrie, care se temea că din cauza propovăduirii Apostolilor îsi va pierde meseria, căci era făurar de idoli, a stârnit cetatea si cerea sa fie judecat Pavel si ceilalți. Atunci secretarul, potolind multimile, a zis: "Bărbati efeseni, cine este între oameni, care să nu stie că cetatea efesenilor este păzitoarea templului Artemisei celei mari si a statuii ei, căzută din cer? Deci, acestea fiind mai presus de orice îndoială, trebuie să vă linistiti si să nu faceti nimic cu usurintă. Căci ati adus pe bărbatii acestia ,care nu sunt nici furi de cele sfinte, nici nu hulesc pe zeita voastră" (F. A. 19, 35-37).

Care a fost reactia Apostolilor la aceste cuvinte, prin care se spunea clar că nu o hulesc pe zeita Artemisa? Oare nu înseamnă aceasta că se leapădă de Hristos? Totusi ei nu au sărit cu gura să explice că, "de fapt, domnule secretar, noi o hulim pe Artemisa". Au făcut-o de frică oare? Nu, pentru că mai înainte ni se spune că abia îl puteau tine pe Pavel să nu se bage în mijlocul multimii revoltate (19, 30-31). Apostolii au înteles că pur si simplu o astfel de mărturisire n-ar fi adus nici un folos si că mai de folos era atunci ca gloata să se linistească si să se împrăstie pe la casele lor. Un rationament atât de simplu, atât de omenesc.

De fapt, de ce ar trebui să ne mire diplomatia Apostolilor, când avem în Vechiul Testament exemplul lui Iosif. Oare cum a trăit Iosif la curtea lui Faraon, slujindu-l cu atâta devotament încât a ajuns să fie numit mai mare peste tot Egiptul? Cine cunoaste putin istoria religiilor stie că Faraon nu este un simplu conducător, ci Zeul suprem al egiptenilor, un fel de amestec dintre Ra si Isis. Iosif nu doar că a acceptat inelul lui Faraon, ci chiar s-a căsătorit cu fiica lui Poti-Fera, marele preot din Iliopolis. Totusi, el nu si-a călcat credinta în Dumnezeul Cel Viu, căci fratilor săi, înainte de a le descoperi adevărul despre sine, le-a zis: "Eu sunt om cu frica lui Dumnezeu" (Fac. 42. 18). Iosif nu a trăncănit zadarnic în palatul lui Faraon despre desertăciunea idolilor, ci a preferat să le arate egiptenilor puterea Dumnezeului evreilor, în care credea. Până la urmă, Faraon a ajuns el însusi un propovăduitor al Acestui Dumnezeu, încât "a zis Faraon către toti dregătorii săi: Am mai putea găsi, oare, un om ca el, în care să fie Duhul lui Dumnezeu?" (Fac. 41, 38).

Despre Sfântul Vasile cel Mare se zice c[, auzind pnevmatomahii că apără dumnezeirea Duhului Sfânt, au trimis niste iscoade să-l asculte la predică. Dar Sfântul, când i-a văzut în biserică, nu a pomenit nimic despre Duhul Sfânt în toată predica sa, încât unii ortodocsi stăpâniti de duhul "certării pe cuvinte", îl învinuiau că nu cinsteste Duhul Sfânt.( Bolotov, "Istoria drevnei tzercvi" Tom. I.)

Însusi Hristos ne-a învătat această diplomatie. Uitati-vă cu câtă atentie Se propovăduieste pe Sine iudeilor. Desi era Dumnezeu adevărat, Se multumea să se prezinte ca simplu prooroc, învătător s. a. m. d. A lăsat această misiune mai mult pe seama Apostolilor. Respectă cu strictete toate prescrierile Legii lui Moise, desi a venit să o înlocuiască. Spune chiar că de-L va huli cineva pe El, i se va ierta, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu Se va ierta, desi este deopotrivă cu Duhul Sfânt. Aceasta a făcut-o nu pentru că hula împotriva lui Hristos este un păcat mai mic, ci pentru că nu pretindea de la evrei să-L recunoască îndată ca Dumnezeu, pe când despre Duhul Sfânt evreii stiau de la prooroci. Iată câtă îngăduintă arăta Hristos fată de prejudecătile iudeilor si a oamenilor în general. De aceea, atunci când saducheii 1-au întrebat dacă se cuvine a da bir Cezarului, le-a zis să dea Cezarului ce este a Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Saducheii au pus această întrebare pentru că Cezarul era văzut de romani ca un zeu, iar a plăti bir zeului putea fi înteles si ca o aducere de jertfă. Dar pentru că aceasta nu presupunea si mărturisirea Cezarului ca zeu, Hristos o îngăduie. Mii de crestini însă au primit să moară pentru că au refuzat să ardă tămâie pentru Cezar, pentru că tămâia înseamnă a-l recunoaste ca Dumnezeu si a te ruga aceluia.

Lucrurile de taină ale credintei nu se spun oricui. Dacă vrei să descoperi ceva din acestea, fă-te mai întâi prieten cu ascultătorul tău, câstigă-i dragostea. Că nici Hristos nu a spus tuturor lucrurile de taină, ci prietenilor: "V-am numit prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de le Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute" (In. 15, 15). Celorlalti însă le vorbea în pilde. A cere celuilalt să creadă ca si tine, chiar de la prima discutie, este tot una cu a te duce la o femeie pe stradă să-i zici: "Dacă nu vii cu mine să stii că esti proastă". Te poti alege, în cel mai bun caz, cu o privire dezaprobatoare, dacă nu cu o palmă. Dacă vrei să o cuceresti, îi câstigi mai întâi încrederea si admiratia. Cam asa este si cu predica.

Desigur, împotriva exemplelor aduse de mine se pot aduce o grămadă de canoane si citate din Sfintii Părinti. Eu însă cred că toate acelea erau într-adevăr bune în Imperiul Bizantin (perioada când s-au alcătuit canoanele), când, începând de la împărat si până la ultimul om, umblau cu totii la biserică, iar ereticii erau în minoritate. Astăzi însă, desi se aduce cifra de 80% români ortodocsi, care, chipurile, exprimă cifra reală, totusi se potrivesc mai mult metodele de predică de pe vremea Pantheonului.

Este aceasta oare o dovadă că Sfintii se contrazic între ei? Cred că e mai degrabă ceea ce a zis Apostolul Pavel, că "Domnul este Duh, si unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea" (II Cor 3,17).

Ceea ce zic eu nu este o retetă, ci tocmai o propunere de a renunta la retete. Nu neg că si canoanele au fost inspirate de Duhul Sfânt, dar cred numai că Duhul Sfânt lucrează în fiecare om în functie de ceea ce este el. În Odessa o femeie s-a sinucis după ce preotul a atacat-o cu versete din Apocalipsă, pentru că îsi făcuse pasaport de plastic. Acesta era preocupat mai mult de amânarea sfârsitului lumii, vestit de niste călugări neseriosi de pe Athos, decât de mântuirea sufletului acelei femei. Preotul a citat cuvintele Duhului Sfânt, numai că el însusi nu a avut Duh Sfânt. De aceea si darul cuvântului se numără printre alte daruri ale Duhului Sfânt, si nu-l are oricine, după cum nu oricine are darul rugăciunii, darul lacrimilor etc.

Nu trebuie să ne simtim datori să mustrăm pe nimeni, nici pe prostituate, nici pe homosexuali, nici pe necredinciosi, nici pe cei de altă credintă. Să nu confundăm agresivitatea noastră cu râvna pentru credintă, după cum îndeamnă si Sfântul Ignatie: "Amăgiti fiind de o falsă conceptie despre râvnă, râvnitorii lipsiți de întelepciune socot că, lăsându-se în voia acestei râvne, urmează Sfintilor Părinti si sfintilor mucenici, uitând că ei - râvnitorii - nu sunt sfinti, ci păcătosi. Dacă sfintii îi mustrau pe păcătosi si pe necredinciosi, o făceau din porunca lui Dumnezeu, fiind datori să facă aceasta, potrivit insuflării Sfântului Duh, nu insuflării propriilor patimi si a demonilor. Iar cel ce se hotărăste, de capul lui, să-l acuze pe fratele sau să îi facă observatie, acela arată limpede că se socoate mai întelept si mai virtuos decât cel acuzat de el, că lucrează sub înrâurirea patimii si a amăgirii cugetelor demonice. Se cuvine să ne aducem aminte de porunca Mântuitorului: "De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău si bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?"( Sf. Ignatie Briancianinov, Despre înselare, Schitul românesc Lacu, Sf. Munte Athos, 1999, pp. 1-12.)

E drept că Apostolii în Liconia le-au vorbit băstinasilor pe fată de desertăciunea idolilor. As vrea însă ca fiecare dintre predicatori să-si poată aduce ascultătorii în starea în care i-au adus Barnaba cu Pavel.

Liconienii au fost atât de coplesiti de faptele acestor doi slujitori ai lui Hristos, încât preotul lui Zeus, care era si mai marele cetătii, a adus tauri si cununi ca să-i jertfească lui Pavel si Barnaba, pentru că ziceau: "Zeii, asemănându-se oamenilor, s-au coborât la noi!" (F. A. 14, 11). Atunci Apostolii si-au rupt vesmintele si, sărind în multime, au strigat: "Bărbatilor, de ce faceti acestea? Doar si noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi, binecuvântând, vă întoarceti de la aceste desertăciuni la Dumnezeul Cel viu" (14, 15)

Ca si Iosif pe Faraon, Apostolii i-au convins pe liconieni nu atât cu cuvintele, cât cu faptele. Această întâmplare azi o putem înțelege metaforic, pentru că nu prea mai avem de a face cu închinători la idoli. Idolii de azi sunt patimile care îi aruncă pe oameni în păcatele corespunzătoare. Dacă ar fi să-l echivalăm pe Zeus cu una dintre patimi, fără îndoială aceasta ar fi desfrânarea. Departe de noi faptele si puterea Apostolilor. Câti "preoti"ai acestui zeu grozav ne întâmpină zilnic, dar niciunul nu ne aduce nici tauri, nici cununi.

Sursa: În căutarea aproapelui pierdut - Savatie Bastovoi, Editura Marineasa. Timisoara, 2002

|Sfaturi Ortodoxe|Director siteuri. Site monitorizat de www.Netul.ro|Adauga Site in Director web|Religie/Spiritualitate|Colector Director Web|Director WEB PHG, Indexul site-urilor romanesti|Dictionar online|