Gulde Line

Usa cerului este larg deschisa tuturor!

citate crestine

Frica de Dumnezeu este începutul întelepciunii." (Pildele lui Solomon 1,7)

...citeste

inapoi...

Cazul Zaheu

de Nicolae Steinhardt
Zaheu a fost ticalos. De lucrul acesta se cuvine sa fim fermi convinsi si pe acesta trebuie sa-l avem mai întâi în vedere, daca ne este vrerea sa talmacim în adâncime textul evanghelic (Luca 19, 2 si urm.) unde el este pomenit. Era bogat asupra punctului acesta se opresc îndeobste comentatorii, pornind, de altfel de la text. Dar nu aici aflam esenta. Nu toti bogatii sunt rai si nemilostivi dupa cum nu toti saracii sunt buni si nepizmasi.

Zaheu era vames iata trasatura principala. Vames, adica slujitor al ocupantului roman, tradator de neam, colaborationist cum se spune în veacul nostru, si tocmai termenul acesta recent ne ajuta sa pricepem cum nu se poate mai deslusit situatia. Se vânduse cotropitorilor tarii sale, îi slujea, se facuse slugoiul lor. De aceea era si vrajmasit si dispretuit, nu întrucât era bogatas, ci ca vânzator si om de încredere al unei puteri straine si invadatoare, straduindu-se a-i procura venituri, taxe, biruri prin orice mijloace si punându-se fara preget la dispozitia ei.

Este adevarat ca Zaheu, de îndata ce se schimba, ia hotarâri banesti: daruieste jumatate din avere saracilor, declara ca va despagubi împatrit pe cei nedreptatiti de el. Dar aceasta din pricina ca setea de avutii reprezenta viciul sau major abcesul purulent al unei maladii interne. Pe cale monetara avea, asadar sa se manifeste mai întâi prefacerea prin care trecuse. Tamaduirea opereaza cu precadere tocmai în locul cel mai sensibilizat si mai infectat.

Caci în interval de câteva ceasuri, Zaheu nu numai ca se vindecase de patima baneasca (de fapt consecutiva unei patologii mai cuprinzatoare), ci devenise un alt ins; nu pierise numai arghirofilia, se cutremurasera însesi profunzimile fiintei sale. Si aceasta este minunea disparitia omului vechi, ivirea celui nou.

Si tot aceasta, în general vorbind, este marea si uimitoarea minune a lui Iisus Hristos. Nu vindecare slabanogilor, mutilor, surzilor, gârbovilor, leprosilor, orbilor, muribunzilor; nu înmultirea pâinilor, umblatul pe mare, tamaduirea demonizatilor si nici chiar învierea mortilor. Minunea cea mare si fara seaman aceasta este: prefacerea totala a omului, savârsita atât în vremea cât a trait El pe pamânt cât si dupa înaltarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin sirul practic infinit de mucenici, sfinti, convertiti si transfigurati. Este metanoia pe care am numit-o: totala dezintegrare a omului pacatos si imediata lui metamorfozare în subiect de jertfa. Iata cea mai uluitoare minune a Domnului, neîntrecuta, care pe toate celelalte le lasa în urma si le pune în umbra, oricât de cutremuratoare ar fi ele. Dar metanoia, pentru cine stie ce este viata si cunoaste firea omeneasca, se arata cu mult deasupra frângerii legilor naturale de catre Mântuitorul. Caci legile naturii sunt deterministe, cauzale si pasive si se supun Facatorului lor, pe când fiinta înzestrata cu darul gândirii si constiintei este libera si, pentru a-i determina schimbarea, divinitatea însasi are de înfruntat darul de libera alegere dat omului. De data aceasta, ea nu porunceste, scurt, ci numai actioneaza pe calea harului îndrumator.

Este nevoie în lumea reala, din partea divinitatii, de o lucrare energetica mai subtila si mai radicala decât în lumea fizica, în a slobozeniei decât în a legitatilor. Asa fiind, Hristos poate face, din cel din urma si mai înrait întru pacate, un om nou. Hristos nu este numai bun, milostiv si smerit cu inima, ci e si puternic (Luca 5, 24) pentru a vindeca tot soiul de boli si betesuguri trupesti, dar lucrarile acestea palesc în fata marii minuni a prefacerii omului. Ea (lucrarea divina metanoia) da dovada în chip incontestabil si irezistibil despre atotputernicia si divinitatea Celui ce o savârseste. Caci împaratia lui Dumnezeu nu sta în cuvânt, ci în putere (I. Cor. 4, 20). prin cuvântul-putere al lui Hristos (în filosofia profana Alfred Fouille a conceput idei-forte), omul cel vechi moare, se naste un om nou, viu întru Domnul, un om scos din robia pacatului si de sub stapânirea satanei, cumpanit de alte coordonate psihice si etice. N-a intervenit vreun element material, nimic faptic, nici o actiune a celor de pe tarâmul creatiunii: misterul e deplin si se produce între cer si pamânt, în acel spatiu electromagnetic dintre cei doi electrozi cosmici supraîncarcati, în zona transdetectabila de dincolo de orice coercitiune si silire, consecinta fiind ca insul îsi impune siesi un model de viata, o scara de valori si o trezire a cugetului. El poate spune acum: Domnul ma paste si nimic nu-mi va lipsi. La loc cu pasune, acolo m-a salasluit; la apa odihnei m-a hranit. Sufletul meu L-a întors, povatuitu-ne-a pe caile dreptatii pentru numele Lui(Psalmul 22, 1-3), sau poate conjuga la timpul prezent: Stropi-ma-vei cu isop si ma vei curati; spala-ma-vei si mai vârtos decât zapada ma voi albi (Psalmul 50, 8).

Puterea Domnului de a replamadi omul vechi si de a fauri dintr-însul o fiinta noua s-a dovedit si la chemarea lui Levi Matei (un vames si el), a lui Saul Pavel pe drumul Damascului, a Mariei Magdalena (sau a femeii ori femeilor pacatoase), a tâlharului celui bun de pe cruce. Aproape la fel se petrec lucrurile cu femeia samarineanca, orbul din nastere, demonizatul din tinutul Gherghesenilor, al celui de al zecelea lepros si alti tamaduiti care de îndata Îl urmeaza, preamarindu-L pe Hristos (fara a pierde însa din vedere ca în aceste cazuri, din urma, metanoia cunoaste si temeiuri explicative, o logica omeneasca izvorâta din recunostinta). Deci, daca este cineva în Hristos, este faptura noua, spune Apostolul(II Cor. 5, 17); omul vechi a murit împreuna cu faptele lui. Si ne-am îmbracat în cel nou, dezbracându-ne si despovarându-ne de vietuirea cea veche. Hristos ne înnoieste întru totul, ne îmbraca în omul nou, ne face fii ai luminii, ca semn si izvor de nastere: Sa va dezbracati de vietuirea voastra de mai înainte, de omul cel vechi, care se strica prin poftele amagitoare; si sa va înnoiti în duhul vietii voastre; si sa va îmbracati în omul cel nou, cel dupa Dumnezeu, zidit întru dreptate si sfintenia adevarului (Efeseni 4, 22-24).

Puterea lui Hristos se vadeste mai ales prin învierea celor vii, prin trecerea lor de la întuneric la lumina, prin iesirea din robie, deznadejde si pacatosenie la libertate, lumina si bucurie: Fiindca v-ati dezbracat de omul cel vechi dimpreuna cu faptele lui si v-ati îmbracat în cel nou, care se înnoieste, spre deplina cunostinta dupa chipul Celui ce l-a zidit (Coloseni 3, 9-10). Cuvântul îmbracat nu face referire la o actiune de suprafata, ci are sens de contopit cu, fiind sinonim cu întrupat, ca si în cutremuratoarea formula Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si îmbracat. Sf. Apostol Pavel subliniaza baia nasterii celei de a doua prin înnoirea Duhului Sfânt (Tit. 3, 3-7), iar Sf. Apostol Petru scria: Fiind nascuti din nou...prin Dumnezeu cel viu si care ramâne în veac (I Petru 1, 23).

Celui mort în pacate, Domnul îi spune: fii viu, si-l rapeste de sub stapânirea mortii spre a-l da vietii (învierea fiicei lui Iair Matei 9, Marcu 5 si Luca 8, învierea lui Lazar Ioan 11), iar celui acum viu îi spune: Mori vietii acesteia trecatoare spre a fi viu întru Mine.

Prin botez si prin pocainta, Hristos refaureste faptura cea veche, pe omul unei lumi care aparent este aceeasi, dar ia cu totul alta înfatisare si poarta cu totul alte sensuri pentru cel caruia i s-au deschis ochii inimii si cugetul. Botezul este cu adevarat o sfânta si înfricosatoare taina, câtusi de putin o simpla ceremonie, ci actul care face din cel botezat o alta fiinta. La orice botez se deschid cerurile, oferind o sfânta si extraordinara bucurie. Dovada si ospetele care mai întotdeauna însotesc convertirile: în casa lui Matei, în casa lui Zaheu...instantaneitate si veselie iata principalele caracteristici ale nasterii din nou. Ospatul iata firescul accesoriu: potopul fericirii si al înnoirii iata consecinta imediata. Pentru toti, botezul lucreaza la fel, la orice vârsta, în toate cazurile când are loc nasterea de-a doua, adica aceea harica, spirituala. Fericiti sunt cei care nu au ramas întru întuneric si au vazut totusi lumina, mai devreme sau mai târziu.

Duhul e foc si fulger, o data cu fiecare crestinare ia fiinta un cer nou si un pamânt nou. Uimirea, bucuria si binecuvântatul tremur al lui Zaheu nu vor fi fost mai putin intense decât ale lui Adam în ziua a sasea a Facerii, când a deschis ochii si a contemplat zidirea.

Prin botez si metanoie (care e reîmbracare în haina curatiei) se dovedeste puterea lui Hristos. Pruncul crestinat (si observatia este valabila si pentru convertitul ulterior la credinta în Hristos) nu mai este o simpla vietuitoare, înzestrata doar cu însusiri mintale superioare; el se naste a doua oara din apa si duh, precum i-a spus Domnul lui Nicodim, marcând net deosebirea dintre animalitate si omenire. Procesul înnoirii implica atât interiorul celui renascut, cât si posibilitatea perceperii în alt sens a lumii morale, de parca s-ar ridica valuri, s-ar risipi întunecimi si s-ar ivi temeiuri nebanuite ale universului.

Sa multumim cu totii, cu emotie adânca si inima voioasa, ca suntem ai lui Hristos, fie de la nastere, fie de mai târziu, cu totii însa nascuti din duh, nascuti de sus, în numele lui Iisus Hristos, pentru vecie.

|Sfaturi Ortodoxe|Director siteuri. Site monitorizat de www.Netul.ro|Adauga Site in Director web|Religie/Spiritualitate|Colector Director Web|Director WEB PHG, Indexul site-urilor romanesti|Dictionar online|