Gulde Line

Usa cerului este larg deschisa tuturor!

citate crestine

Frica de Dumnezeu este începutul întelepciunii." (Pildele lui Solomon 1,7)

...citeste

inapoi...

Apa vie (Femeia Samarineancă)

de Nicolae Steinhardt

Dacă episodul femeii hananeance poate fi considerat ca relatarea unui examen (foarte sever) al samarinencii nu-i decât urmărirea unui duel aprig si fără crutare.

Scena, ca în teatrul clasic, duce lipsă de recuzite infame. Totul se petrece la nivelul confruntării spirituale, ca în tragediile lui Corneille ori Racine. Stau acolo, fată în fată, -în tăcerea si arsita amiezii de vară, în centrul întinderii desarte, având drept singur focar fântâna (iar prezenta nevăzută a elementului apă va fi în curând completată prin manifestarea Duhului însusi) două caractere, două puteri, două libertăti. Hristos a văzut în femeia care a venit să scoată apa una din acele firi ne căldicele vrednice a fi provocate si cucerite de El.

Întâlnirea lui Hristos cu samarineanca, asa cum e povestită de Sfântul Apostol Ioan (4, 4-12) - nu altminteri decât a lui Iacov cu îngerul Domnului (Facerea 32, 4 si următoarele) este prezentarea unui duel. Analogia între cele două ciocniri e izbitoare: atât Iacov cât si femeia din Sihar au ceea ce psihologii numesc personalitate marcantă si nu-s niciunul nici cealaltă de ieri, de alaltăieri pe pământ. Hristos are de înfruntat (si de biruit) o fiintă vie si puternică, o femeie, o înfiptă, tare de cerbice si pe drepturile ei de făptură înzestrată cu inteligentă si cu judecată, mândră, ironică, artăgoasă. Domnul o acceptă asa cum este, se supune tacticii, fentelor, regulilor, răbdărilor si impetuozitătilor duelului, dar si marii Lui legi nescrise, căreia toate i se pleacă: a învinge cu orice pret!

De aceea, Domnul procedează mai întâi fără grabă, accentuând aspectul întâmplător al întâlnirii si parcă încercându-si, măsurându-si, iscodindu-si adversara; abia la sfârsit si numai după ce va fi desprins punctul vulnerabil al partenerei - situatia ei matrimonială (Bine ai zis ca nu ai bărbat ...) - va da (asemenea medicului chirurg: izolează abcesul înainte de a-l cauteriza) lovitura cea mare, lovitura de gratie, irezistibilă: Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine.

Dialogul în paralel cu duelul, scapără de la prima încrucisare a săbiilor:

Hristos (scurt): Dă-mi să beau.
Samarineanca (artăgoasă, mândră, ca să făurească numaidecât o distantă, ca nu cumva să pară măgulită că-i vorbeste un iudeu, să se situeze, asadar, într-o pozitie de inferioritate): Cum, tu, iudeu, îmi vorbesti mie?

Hristos (ia ofensiva): Firesc ar fi să-Mi ceri tu Mie să bei.

Samarineanca (ironică, de sus): Nici găleată nu ai...(din ce în ce mai ionică, trecând de-a dreptul la obrăznicie): Nu cumva esti Tu mai mare decât parintele nostru Iacov!

Hristos (atacă din alta directie): Cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai înseta niciodată.

Samarineanca (obraznică, dar si ratională, practică, întelegând că din convorbirea aceasta s-ar putea alege cu un folos însemnat): Da, dă-mi apa aceea ca să nu mai vin aici să mă obosesc.

Hristos (care stie unde este punctul vulnerabil, atacând prin surprindere, din cu totul alt unghi, ca un duelist experimentat). Cheamă-ti bărbatul.
Samarineanca (de felul ei nefătarnica, nemincinoasă): N-am bărbat.

Hristos (începe a se dezvălui): Ai spus adevarul... Ai avut cinci...

Samarineanca (stie să se plece în fata adevărului): Tu esti prooroc!

Hristos (se dezvăluie din ce în ce mai mult) enuntă două principii:
a) va veni ceasul si acum este;
b) se cuvine să ne închinăm lui Dumnezeu numai în duh si adevăr.

Samarineanca (adulmecând adevărul final, presimtindu-l): Va veni Mesia-Hristos.

Hristos (descoperindu-Se, dându-i lovitura de gratie, doborând-o): Eu sunt!


În sumara-i eshatologie, Hristos pune accentul pe timpul prezent: acum este. Pentru Hristos toate sunt în prezent, afară din timp, asa cum Aldous Huxley avea să scrie după vreo două mii de ani: Timpul trebuie să ia sfârsit. Hristos e înafara timpului, e din vesnicie. Samarinencii îi vorbeste însă ca întrupat. Acum, aici: e momentul botezului, credintei, mântuirii. Si al alegerii: cu sau fără Hristos. La Sihar timpul este încă în suspensie. Dar de ce stă scris: va veni si acum este, de ce nu e folosita formularea simplă: a venit vremea?

Pentru ca să fie vădit termenul de împlinire al profetiei, al făgăduintei. Transformarea propozitiei în frază dă, pe de o parte, afirmatiei o nota augustă, cutremurătoare: si acum este!

Sovăielile, amânările, rezervele sunt alungate, descântate, dezlegate. Totodată este scoasă în evidentă o altă trăsătură esentială a crestinismului: închinarea în duh nu ratione loci, pe muntele Garizim ori la Ierusalim, ci pretutindeni. Crestinismul e universal, nu cunoaste îngrădiri nationale, teritoriale sau de orice alt soi. Orice fel de segregatie e necrestinească. Cât despre cuvintele "Voi vă închinati căruia nu stiti, noi ne închinăm căruia stim", ele se încadrează într-o viziune ecumenică a crestinismului. Fiindcă se refera nu numai la samarineni, ci la toti precursorii Domnului, si ei însufletiti de Duhul Sfânt într-o oarecare măsură si reprezentând preînchipuiri partiale ale revelatiei: la Moise în primul rând, apoi la Buddha, Lao-Tse, Confucius, Socrate, Platon, Aristotel si ceilalti "sfinti" ori celelalte "sibile", zugrăviti si zugrăvite pe zidurile posterioare ale multor biserici ortodoxe, vădindu-le toleranta si universalitatea. Islamismul, ulterior vietii pământesti a lui Hristos, se cuprinde si el în sirul acesta de premergători înduhovniciti prin felul cuviincios cum sunt mentionati în Coran părintele nostru Avram, Sfânta Fecioară si Domnul însusi, fapt mentionat nu fără emotie de F. M. Dostoievski în "Amintiri din casa mortilor".

Ca un trăznet din cer senin si arzător cade mărturisirea Domnului: atât e de bruscă, de nereticentă, de totală! Ca de obicei, Hristos nu umblă cu jumătăti de măsură: când dă, boiereste dă, când se descoperă, o face desăvârsit. Pentru samarineancă, pentru orbul din nastere ... Eu sunt. Eu, Cel care-ti vorbesc, Eu, Cel din fata ta. Eu. Nu prin aluzii sau deductii; direct. Si samarineanca, după ce se împotrivise, ironizase si se obrăznicise, dintr-o dată, lovită mortal, rănită până în suflet si în adâncul sinei, ca odinioara Iacov (făcătorul fântânii alături de care se desfasoară acum scena actuală) - se prăbuseste, se predă. Se predă total, simetric lui Hristos care S-a dezvăluit în întregime, neconditionat, se supune înfrântă, întocmai - si trag nădejde că pe nimeni nu va uimi comparatia aceasta - ca la sfârsitul dialogului dintre Elizabeth si Darcy în Mândrie si Prejudecată, de Jane Austen, unde, următor sfidării reciproce, bărbatul si femeia îsi dau seama că sunt făcuti unul pentru altul.

Si neîntârziat, tot brusc, tot fulgerător (ritmul referatului evanghelic acum nu mai este lent si miscările nu mai sunt de învăluire si încercuire, ci de atac frontal si schimbări decisive), după ce Hristos iese din anonimat, ea, biruită, se preface în apostol. Acum e cuprinsă de iubire pentru Hristos, e convinsă, e metanoizată, e făptură nouă. Si dă fuga în cetate. De ce? Ca să-L vestească pe Hristos, ca să predice Evanghelia, să răspândească vestea cea bună, ca un adevarat ucenic al Domnului. Ea, înfiptă si îndrăzneată dar nobilă si curajoasă, cunoscându-si dulcea înfrângere, nu se mai slujeste de subtilităti, nu mai discută, nu mai argumentează; alta-i este grija în faza aceasta a desfăsurării minunatei întâmplări: să se grăbească a proclama coram populo: Mesia e printre noi! E vestitoare de Hristos si e gazdă a Lui, ca si Zaheu, căci Domnul zăboveste două zile în Sihar si-i foarte probabil că în casa ei s sălăsluit.

Scena din capitolul 4 a Evangheliei lui Ioan este de mare intensitate dramatică, în cadentă neîncetat mai sacadată, în tempo din ce în ce mai iute. Duelul, iată singura imagine pe care o poate evoca, duelul pe răpunere si marile dialoguri ale tragediilor clasice.
Nobletea hananeencei se vădeste în credintă, curaj, stăruire, cuviintă si inteligentă. A samarinencii prin felul cum se dă bătută, fără retineri, cu entuziasm, după ce mai întâi se opusese din toate puterile si iscusintele mintii ei. Ea, când i se relevă adevărul, îl recunoaste si trage toate consecintele numaidecât. Acum este. Nici amânare, nici îndoială, nici sfială. Pe loc porneste să-L anunte pe Mesia, să-I proclame prezenta, să dea de stire tuturor ce se petrece pe meleagurile lor, de ce neînchipuită cinste se învrednicesc, din ce neverosimilă bucurie sunt chemati să se împărtăsească. Asa precum si vrea Hristos: pe care-i cheamă îi vrea de îndată ai Lui, lăsând toate baltă, neopriti de nici o treabă, niciun considerent, nicio altă datorie fie ea cât de firească ori de curată. Tarina, negotul, însuratoarea, îngropăciunea: fleacuri, nugas! le spunea poetul din vechime. Samarinencii, pe care suntem în drept să ne-o închipuim văzută cu ochi nu prea buni în orasul ei, nu-i mai pasă de ce spune lumea: chiar printre ai săi (unde-i va fi fost mai greu, ca si lui Iisus) se grăbeste să-L preamarească pe Domnul, să-I fie roabă si crainică.

Samarineanca e un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa de vânător (de oameni), îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici si ucenice de caracter, care opun rezistentă, dar si sunt în stare ca acum chiar (nu după o zi ori un ceas ori un sfert de oră) să I se predea în duh si adevăr. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânată din pasiune ca Maria Egipteanca, un vames înrait ca Zaheu, o sfădăreată ca samarineanca; nu I-au plăcut fetele palide, călăii, plângăretii, strecurătorii de izmă, chimen si untarită, fătarnicii, purtătorii de caftane si ciucuri lungi, zelosii aprinzători de lumânări. Pe Simon-Petru l-a iubit mult pentru că era din speta insilor înfocati, intempestivi, nerăbdători.

În duelul acesta, nu de formă, samarineanca e atinsă mortal cu o lovitură nu pricinuitoare de moarte, ci de viată vesnică. Nu, Domnul nu a mintit-o; cu adevărat i-a dăruit apa vie, apa vietii fără apus, iar pe ea prefăcând-o, din trufasa potrivnică, în ucenică si apoi mucenită a Sa.

Ne mai putem pune întrebarea de ce pentru a transmite dublul Său mesaj, Hristos a ales calea dialogului, a duelului? Ca sa dea, probabil, mesajului, neapărata instantaneitate a oricărei convertiri ce nu mai cată înapoi (pentru a sublinia caracterul instantaneu si total al convertirii) si aspatialitatea oricărei credinte dârze si oricărui crez adevărat - o intensitate dramatică si o dinamică sporită. Dialogul se imprimă în cuget si-n simtire mai adânc decât ratiunea. Simpla expunere nu ar fi avut desigur tăria captivantă a voroavei contradictorii. Iată de ce cred că Duhul i-a insuflat celui mai iubit dintre ucenici alegerea formei diacronice.

Episodul cu femeia samarineancă ni se mai arată a fi dialogul Domnului cu sufletul omenesc (asa cum va apărea si în Urmarea lui Hristos), care mai întâi se împotriveste dar mai apoi se supune si-si adoră Creatorul.

Domnul a tinut ca biruinta să nu-I fie usoară, ca de la sine-înteleasă, mecanică, în stil pilduitor, ci liberă, spontană, izvorâtă dintr-o convingere precedată de îndoieli, total transformatoare a credincioasei din Samaria.

În ultimă analiză, actul de credintă chiar astfel se cade a fi. El se produce - lucru prea bine înteles de Sören Kierkegard - atunci când sufletul aflat în rugăciune nu pe sine orant se aude, ci pe Celălalt mărturisindu-i-se: da, nu te înseli, da, Eu sunt, Eu Cel viu, Eu care sunt, Cel ce este, Care te cheamă. Vino după Mine. Iar sufletul răspunde fără a pregeta: Amin.


|Sfaturi Ortodoxe|Director siteuri. Site monitorizat de www.Netul.ro|Adauga Site in Director web|Religie/Spiritualitate|Colector Director Web|Director WEB PHG, Indexul site-urilor romanesti|Dictionar online|