Gulde Line

Usa cerului este larg deschisă tuturor!

citate crestine

Frica de Dumnezeu este începutul întelepciunii." (Pildele lui Solomon 1,7)

...citeste

inapoi...

Osemintele lui Iisus sau mormântul lui Hristos - postat 28 nov 2007

Materialul de fată este motivat si se justifică prin două imperative: una imediată si alta principială. Este necesară acum o explicare a problemei autenticitătii, respectiv a divinitătii lui Iisus Hristos, pentru că asistăm în zilele noastre la mediatizarea intensă a unei multimi de "documente", informatii si provocări noi care neagă dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, adică esenta crestinismului. După "Codul lui da Vinci" si "Evanghelia lui Iuda", filmul "documentar" al regizorilor James Cameron si Simcha Jacobovici pretinde descoperirea "osemintelor", adică a rămăsitelor pământesti ale lui Iisus din Nazaret, întemeietorul credintei crestine. Evident că autenticitatea acestei descoperiri ar fi identică cu negarea Învierii lui Iisus Hristos si cu anularea adevărului crestin.

Angajarea noastră este deci justificată în primul rând din motivul imediat al urgentei răspunsului...Crestinul trebuie să răspundă complet oricui si oricând, tocmai pentru că el îi ia cel mai în serios pe toti oamenii, chiar pe cei mai neseriosi si mai răi, împlinind cuvântul Sf. Ap. Petru care ne cere (exact în sensul si situatia de astăzi) să fim "gata totdeauna să răspundem oricui ne cere socoteală despre nădejdea noastră" (1 Ptr 3, 15). Tatăl este părinte, profesorul este dascăl si teologul este crestin tocmai pentru că pretuieste, iubeste, consideră si se ocupă total de orice om, mai presus de nebunia sau răutatea lui. Nicio religie nu pretuieste persoana, precum crestinismul. Crestinul si crestinismul sunt unici si incomparabili pentru că numai ei pretuiesc persoana în mod absolut si, de aceea, o tratează la modul absolut, adică cu răbdare si asumare fără de sfârsit. Numai crestinismul crede că din intuneric poate apărea lumina, din boală sănătatea, din ignorant cunoasterea, din moarte viata. De aceea, numai crestinismul este credintă, sperantă, iubire si sansă reală, fără de sfârsit.

Al doilea motiv al cuvântului nostru de aici este cel principial. Răspunsul crestin complet este necesar nu numai pentru rezolvarea aici si acum, ci mai ales cu constiinta că sunt inevitabile si sigure provocări mult mai tari si mai bine făcute, "noutăti" foarte bine "argumentate" stiintific, filosofic si chiar "teologic". A constientiza adevărul crestin înseamnă a întelege mai ales inevitabilul acestor "noutăti" si a le da răspunsul corespunzător definitiv, valabil în eternitate. Falsitatea si imposibilul "descoperirilor" anticrestine pot fi dovedite definitiv numai prin experimentarea dumnezeirii lui Iisus Hristos, întemeietorul credintei crestine si singurul Dumnezeu verificat. Dumnezeirea lui Iisus Hristos poate fi înteleasă si experimentată pe trei căi, în trei moduri: 1. calea ratională; 2. calea existentială; 3. calea credintei.

Calea ratională de a afla si întelege pe Iisus Hristos constă în cercetarea, analizarea si argumentarea istorică, naturală, "stiintifică", "materială" si logică a datelor pe care le avem despre Persoana Lui istorică. Calea ratională este calea datelor istorice, a probelor documentare sau demonstratia si argumentarea cu probe "materiale" si logice. Ea este socotită în general nu numai cea mai simplă ci si cea mai concretă, mai tare, mai întemeiată, mai doveditoare si mai convingătoare. În ceea ce priveste aplicarea ei asupra Persoanei lui Iisus Hristos, este extrem de important să observăm dintru început că arheologia, documentatia si istoria de până astăzi confirmă întru totul afirmatiile Bibliei si ale Bisericii. Specialistii si cercetarea istorică recunosc categoric ca întemeietor al credintei crestine pe Iisus din Nazaret. Persoana descrisă în cele 4 Evanghelii crestine si certificată de documentele istorice contemporane. Autenticitatea lui Iisus din Nazaret ca întemeietor al credintei crestine este recunoscută de cei mai minutiosi cercetatori, astfel încât poate fi denumită drept certitudine absolută, în măsura în care un document sau o probă istorică pot fi apreciate ca absolute.

Dimensiunea divină a Persoanei Sale sau descrierea Lui poate fi sustinută istoric si rational prin opera Sa (După roadele lor îi veti cunoaste - Mt 7, 16), asa cum a precizat El Însusi, adică prin consecintele istorice ale activitătii Sale. Dimensiunea divină a cuvântului lui Îisus poate fi afirmată si înteleasă datorită calitătii logicii Sale, adică faptului că logica sau cuvântul lui Iisus sunt cu totul "ne - logice" si "ne - umane", ele sunt o logică si un cuvânt "pe dos" fată de cuvântul si logica umană comună, depăsindu-le tocmai pentru că sunt expresia unei alte lumi si ordini, ordinea supra - umană sau divină. Orice cercetător observă si trebuie să recunoască faptul că logica lui Iisus este nu numai cu totul nouă fată de cea umana comună ci chiar inversă, "pe dos". Iisus Hristos ne spune că viata se obtine numai prin moarte, că suferinta este fericită, că cel mic (smerit) este mare si cel mare este mic, că infinitul devine limită si limita devine infinit, că absolutul devine relativ si relativul devine absolut, că vesnicia devine timp si timpul vesnicie, că nemurirea moare si moartea devine viată vesnică. Oricât de destept, de profund si subtil a fost vreun gânditor vreodată, niciodată n-a contrazis si n-a depăsit cadrele si măsurile umane. Cercetătorul onest trebuie să observe că o singură persoană, în toată istoria gândirii si umanitătii, a făcut acest lucru: Iisus din Nazaret.

Iar consecintele lucrării Sale care pot înfătisa în modul cel mai concret divinitatea lui Iisus se constituie din noutatea absolută a calitătii adeptilor, respectiv a sfinteniei crestine. Crestinii, adeptii lui Iisus Hristos care-si identifică viata cu El, prezintă o calitate fiintială absolut nouă pe pământ: sfintenia. Sfintenia este afirmată în toate religiile, dar trebuie să observăm că în religiile ne - crestine ea este numai o conventie si este proprie numai în crestinism, pentru că numai aici se constituie într-un absolut fiintial dobândit definitiv. Sfintenia crestină nu este cel mai înalt umanism, nu este omul cel mai reusit si mai împlinit ci este o nouă specie biologică. Ea se deosebeste esential de orice altă "sfintenie", pentru că este singura specie care depăseste si biruieste moartea. Această calitate fiintială este probată în moastele sfintilor crestini ca măsură a unei dimensiuni biologice si fiintiale noi. Desigur că discutia despre calitatea absolută a sfinteniei crestine si improprietatea sfinteniei din alte religii este o aporie, adică nerezolvabilă si neconstrângătoare logic. Noi sustinem totusi că această calitate unică si absolută poate fi experimentată si înteleasă prin faptul că este exclusiv rezultatul mărturisirii si trăirii adevărului crestin.

Un alt vestigiu material care se referă la divinitatea lui Iisus Hristos este mormântul Său. Este foarte important să observăm, dintru început, că "osemintele" Lui n-au constituit niciodată obiectul vreunei cercetări. Din partea crestină, lucrul este de la sine înteles, pentru că autenticitatea lui Iisus si adevărul crestin se identifică total cu Învierea si Înăltarea Lui cu trupul la cer si exclud, asadar, ideea rămăsitelor pământesti sau a "osemintelor". Este însă si mai important si extrem de semnificativ faptul că nici anticrestinii, musulmanii de exemplu (care au stăpânit si controlat Tara Sfântă timp de peste 13 secole), n-au întreprins si nici măcar n-au avut ideea cercetării sau afirmării rămăsitelor pământesti ale lui Iisus, desi chiar numai ideea în sine le-ar fi servit de minune ca obiectie anticrestină. Cum se explică această rezervă musulmană în special si anticrestină în general? Nu cumva ea înseamnă constiinta unanimă sau constiinta istorică irepresibilă că trupul lui Hristos scapă istoriei, nu face obiectul ei si numai mormântul Lui poate fi discutat, si nici măcar autenticitatea acestuia nu poate fi negată?

Imposibilitatea descoperirii "osemintelor" lui Iisus Hristos este evidentă pentru crestini. Stim totusi că unii crestini (iehovistii si alti neo - protestanti), recunosc "divinitatea" Mântuitorului, dar afirmă că trupul lui Iisus Hristos n-a înviat, că El ar fi înviat cu alt trup, un "trup duhovnicesc" iar trupul Lui pământesc, initial, a putut rămâne în mormânt! Ideea lor se întemeiază pe expresiile Sf. Ap. Pavel din 1 Co 15, 43 - 49, în care acesta arată într-adevăr că omul poate avea două feluri de trup, că trupul dinainte de moarte este "trupesc" iar după înviere este "duhovnicesc". Sectantii cred că ideea lor ar fi confirmată de adaosul Sfântului Pavel, când afirmă: "carnea si sângele nu pot să mostenească împărătia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu mosteneste nestricăciunea" (1 Co 15, 50).

Trebuie să stim însă că exegetii biblici au stabilit de mult că Sf. Ap. Pavel nu avea în vedere o deosebire totală între trupul dinainte de moarte si cel înviat, că nu nega constiinta identitătii, ci tinea numai să sublinieze deosebirea lor ontologică, calitatea fiintială cu totul nouă sau sfintenia de după înviere. Faptul că învierea înseamnă tocmai învierea aceluiasi trup care a murit real (căci nu sufletul moare ci trupul, si nu poate învia decât ceea ce a murit, adică trupul) este dovedit de însusi trupul lui Hristos înviat, de calitătile lui.

Relatările Sfintelor Evanghelii ne arată fără dubiu că trupul lui Hristos după Înviere era si nu era cel de dinainte. Pe de o parte el era cu totul altfel, pentru că stim că nu se mai supunea limitelor materiei, naturii si lumii, ci le depăsea. Dar pe de altă parte era totusi acelasi de dinaintea Învierii, căci stim că Mântuitorul Însusi a insistat si "le-a arătat mâinile, picioarele si coasta Sa" (Lc 24, 39 - 43; In 20,27), adică le-a arătat semnele cuielor si sulitei, semnele rănilor, semnele care stabileau categoric identitatea cu trupul dinainte de Înviere. Prin urmare, trupul înviat este pe de o parte acelasi, pentru că-si constientizează el însusi identitatea, se stie si se simte acelasi, iar pe de altă parte este altul, în sensul că se stie si se simte cu totul altfel, adică deosebit calitativ. De altfel, nu numai credinciosul crestin ci orice cercetător care ia în considerare învierea mortilor trebuie să înteleagă că nu se poate vorbi în niciun fel de vreo înviere si nu poate fi înviere decât a ceea ce a murit, adică a trupului. De asemenea, si mai important este pentru crestini să rememoreze si să valorifice faptul că numai învierea aceluiasi trup care a trăit înainte de înviere este mântuire reală si viată vesnică. Asadar nu carnea si sângele istorice, ci "carnea si sângele" transfigurate mostenesc împărătia lui Dumnezeu.

A afirma că Iisus Hristos a înviat cu alt trup si că nu a înviat si S-a înăltat la cer cu trupul cel dintotdeauna înseamnă de fapt a nega întruparea si mesianitatea lui Iisus Hristos, înseamnă a-L nega total. Căci autenticitatea si esenta lui Iisus Hristos înseamnă exclusiv a afirma că Dumnezeu S-a făcut materie, ca să vindece, să tămăduiască si să sfintească, adică să transfigureze materia. Aceasta este esenta lucrării si vointei lui Hristos si esenta credintei crestine: mântuirea si eternizarea materiei, pentru că ea, desi pare inferioară sufletului, este creatura lui Dumnezeu "bună foarte" (Fc 1, 31) si, prin urmare, destinată dintru început sfintirii si vietii vesnice. Constiinta crestină are această întelegere exceptională a lumii, omului si fiintei, afirmând transformarea si învesnicirea trupului si materiei, atunci când exclamă, prin poetul Ioan Alexandru: "Când umbra pală-n cer se logodea / Cu carnea mea cea liberă si sfântă" (1. Alexandru, Cununie).



A afirma pe Iisus Hristos înseamnă a mărturisi că El este si rămâne în veci Dumnezeul - Om, Alfa si Omega, "Cel ce a murit si este acum viu, Cel ce este, cel ce era si Cel ce vine" (Ap 1, 17 - 18). Persoana Lui înseamnă nu numai spirit ci si trupul uman înduhovnicit, transfigurat, pentru că acesta a fost motivul Întrupării si esenta lucrării lui Iisus Hristos. Prin atotputernicia Sa, Dumnezeu putea să ne mântuiască si fără să Se întrupeze: este limpede că El S-a întrupat tocmai pentru că numai Întruparea este mântuirea adevărată, deplină, adică vindecarea si transformarea materiei.

Toate religiile vorbesc de mântuire si sfintire, dar specificul si esenta crestinismului afirmă eternizarea materiei în identitatea ei, chiar dacă se vindecă si se sfinteste. Cine cunoaste istorie stie că tot efortul Bisericii crestine, al religiei si credintei crestine în "general, timp de 2.000 de ani, a avut în vedere tocmai întelegerea si mărturisirea umanitătii eterne a lui Hristos, cu toate însusirile ei umane precise si specifice, în Persoana Sa divino - umană. Daca Persoana Sa ar pierde ceva din umanitate, atunci actiunea mântuitoare a Persoanei Sale n-ar mai privi conditia umană întreagă; s-ar pune sub semnul întrebării însăsi mântuirea umanitătii. Este limpede că a nu afirma pe Iisus Hristos ca umanitate completă înseamnă a - L nega; indiferent că negăm ceva din dumnezeirea sau din umanitatea Lui, orice atentat înseamnă negarea lui Iisus Hristos. Să nu uităm esentialul: adevărul si puterea crestinismului nu constau atât în argumentarea cea mai înaltă, în ideea religioasă mai subtilă, mai frumoasă si mai bună ci în Învierea lui Iisus Hristos din morti: "Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică si credinta voastră" (1 Co 15, 14).

A cerceta Persoana lui Iisus Hristos înseamnă a întelege faptul că El constituie obiectul oricărei cercetări, dar cu o observatie extrem de importantă. Întrucât este divino - umană, Persoana Sa poate fi cercetată istoric, natural, stiintific, rational în dimensiunea ei umană; dimensiunea divină a lui Iisus Hristos poate fi si ea cercetată, dar cu instrumente adecvate, adică spirituale. De aici, oricine trebuie să înteleagă că a căuta vestigii materiale ale părtii ne - materiale (asa cum este trupul înviat, transfigurat si înăltat la cer) a lui Iisus Hristos este impropriu, absurd si ridicol. Mormântul lui Iisus Hristos este si rămâne într - adevăr loc precis si identificabil al Învierii lui, dar el înseamnă si "să nu căutati pe Cel Viu între cei morti" (Lc 24, 5). Este evident că aceia care pun problema "osemintelor" lui Iisus pornesc deja de la prezumtia ne - divinitătii sau imposturii lui Iisus Hristos, înainte de a mai astepta rezultatele altor cercetări; căci, după cum vom vedea, sunt posibile si extrem de relevante o multime de alte cercetări.

Asadar, în ceea ce priveste Persoana istorică a lui Iisus, care sunt vestigiile care pot face obiectul cercetării istorice, materiale? Fără îndoială, toată lumea în care a trăit si a lucrat Iisus Hristos: locul nasterii Sale, locul copilăriei, localitătile, casele si locurile pe unde a trecut si, mai ales, locurile de la sfârsitul vietii Sale pământesti, adică Grădina Ghetsimani (unde a fost prins), pretoriul lui Pilat (unde a fost judecat), colina Golgotha (unde a fost răstignit), mormântul unde a fost pus (Sfântul Mormânt de astăzi). Tot ceea ce se leagă de Persoana Sa istorică face obiectul cercetării istorice, poate fi apreciat, măsurat si judecat stiintific; în această privintă, cercetarea istorică poate confirma sau infirma datele istorice mostenite până la un moment dat. Aici este însă extrem de important să nu uităm că toată istoria, toata Traditia, toate datele Bibliei si ale Bisericii au fost confirmate de cercetarea istorică de până acum.

Dar mai există un vestigiu al Persoanei lui Iisus Hristos: cuvântul Său. El ne poate mijloci trecerea la cunoasterea existentială a lui Iisus Hristos.

Critica istorică a stabilit cert si definitiv un anumit număr de cuvinte din cele 4 Evanghelii canonice, care trebuie atribuite cu sigurantă (atât cât poate fi sigură orice cercetare stiintifică în general) lui Iisus Hristos, numite Loghia; orice cercetător riguros si onest stie aceasta. Având în vedere că manuscrisele Sf. Evanghelii păstrate până azi sunt cele mai credibile si mai sigure din toată antichitatea, asa cum observam la început, este evident că aceste cuvinte păstrate ale lui Iisus Hristos capătă o importantă coplesitoare, absolută. Ele ne apar de fapt drept adevăratele vestigii istorice, materiale ale Persoanei lui Iisus.

Cunoasterea cuvintelor lui Iisus înseamnă cunoasterea Persoanei Sale. Experienta ne arată că lexemul, cuvântul nu se identifică în totalitate cu autorul lui, dar reuseste să exprime specificul acelei persoane; cuvântul oricărei persoane este specific. Prin urmare, cuvântul lui Iisus trebuie să arate calitatea Persoanei Lui. Dacă Persoana lui Iisus este divină, Cuvântul Lui trebuie să prezinte oricărui cercetător ceva divin.

Într - adevăr, cuvântul lui Iisus din Nazaret are două calităti pe care nu le are niciun cuvânt uman: proprietatea si suveranitatea. Cuvântul lui Iisus este singurul cuvânt propriu din toată istoria, din tot universul. Toate cuvintele experimentate de oameni se arată improprii sau mincinoase, din cauză că între cuvântul uman (infinit ca promisiune, căci orice cuvânt uman promite infinitul) si puterea limitată a respectivei persoane se cască o prăpastie mare: aceasta este impostura sau minciuna cuvântului uman. Ca fiinte slabe, fiinte "de nimica", fiinte alunecând în moarte, în neant, fiinte "fără fiintă" , oamenii promit totul desi sunt nesiguri de cuvântul lor: sunt, adică, impostori si mincinosi. Singura persoană care n-a mintit fiintial niciodată este Iisus Hristos; la El nu mai exista nicio diferentă între cuvântul ca promisiune si cuvântul ca putere. Numai asa se explică de ce Iisus Hristos este singurul întemeietor de religie care si-a permis să spună: "Cerul si pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece" (Mt 24, 35). A spus aceasta tocmai pentru că era sigur în mod fiintial pe cuvântul Său, pentru că se baza nu pe veridicitate ci pe puterea personală. Constantin Noica îi reprosa lui M. Heidegger că n-a pretins, măcar pentru unele izbânzi filosofice, expresia aceasta: "Cerul si pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece!". C. Noica se mira degeaba. Nouă ne este clar de ce n-a vorbit asa Heidegger: pentru că, fiind si teolog, el era constient tocmai de proprietatea divină indiscutabilă si exclusivă a acestei expresii.

A doua calitate divină a cuvântului lui Iisus Hristos este suveranitatea. Niciun cuvânt, din tot universul, nu s-a arătat vreodată suveran. Chiar întemeietorii de religii au recunoscut că ei sunt slujitorii Cuvântului si Adevărului, nu stăpânii lui. Iisus Hristos este singura persoană experimentată de istorie care a avut suveranitatea cuvântului. El este singurul om care a îndrăznit să spună: "Eu sunt Calea, Adevărul si Viata" (In 14,6), "Cine ascultă cuvintele Mele nu va muri în veci" (In 5, 24); căci "îi învăta ca Unul care are putere" (Mt 7, 29; In 7, 46). Cuvintele lui Iisus Hristos, vestigiul material cel mai concret si mai sigur păstrat din El, sunt la îndemâna oricărui om. Cercetarea onestă si completă îl duce pe om în mod firesc la simtirea divinitătii lor, adică a lui Iisus Hristos. O astfel de experimentare a dumnezeirii lui Iisus se poate numi cunoasterea existentială a lui Iisus Hristos.

Cunoasterea existentială a lui Hristos se poate constitui atât din întelegerea divină a cuvântului Lui cât si din întelegerea proniei Lui, din situatiile - limită, situatiile socante sau evenimentele presante prin care trece, vrând - nevrând, orice om într-o viată întreagă. Realizând lumea ca suferintă, absurd si ne - fiintă, în contrast cu sine ca sens si fiintă, omului normal i se impune realitatea lui Dumnezeu ca sens prezent si eficace lângă om, ca Persoană istorică si totusi absolută. Or, o singura persoană istorică s-a arătat absolută: Iisus Nazarineanul, Iisus Hristos.

............................................

Cunoasterea ratională, stiintifică sau naturală se dovedeste adecvată numai pentru domeniul corespunzător ei, adică natura. Ea poate reusi si oferi cel mult veridicitatea si niciodată certitudinea. "Siguranta" cunoasterii rationale nu stă în ultimă instantă pe datele naturale, ci se întemeiază pe altceva, mai adânc, pe o credintă: identitatea mamei mele nu mi-o asigură niciun dat natural, niciun ADN, ea este exclusiv experienta existentială si credinta. Cercetătorul care a probat slăbiciunea cunoasterii rationale fată de forta celei existentiale si a credintei stie că dacă toti savantii si toti teologii lumii ar dovedi autenticitatea unor "oseminte" ca fiind ale lui Iisus, singurul răspuns just si obligatoriu este acesta: "Mintiti împotriva existentei si a fiintei, împotriva lui Dumnezeu, împotriva evidentei". Este uimitor că oamenii nu ajung la concluzia firească: departe de a fi cea mai concretă si mai sigură, calea ratională este cea mai limitată, cea mai imprecisă si cea mai nesigură.

Calea ratională explică si satisface legile logicii si omul ca ratiune întrebătoare dar nu explică si nu satisface experienta si omul ca adânc spiritual si mister, ca pax infiniti. Încercarea căii rationale, imixtiunea ei în realitatea supra - logică se dovedeste improprietate, impostura si fals. Ea este precum încercarea astronautului Iuri Gagarin care, pentru că nu l-a întâlnit pe Dumnezeu în cosmos, a stabilit că nu există, sau precum a medicilor care au stabilit că omul nu are suflet întrucât este de negăsit în corpul uman. Uităm adesea sau nu întelegem că fiecare domeniu de cercetare are instrumentele lui specifice, care nu se pot confunda. După cum nu are ce căuta echerul în muzică sau bemolul în fizică, tot astfel nu pot fi investigate realitătile spirituale decât cu instrumente spirituale: numai mintea întelege mintea, numai inima simte inima, numai sufletul primeste sufletul.

Limita, improprietatea si impostura căii rationale impun asadar depăsirea ei. Filosoful german H.G. Gadamer a remarcat că, întrucât ratiunea noastră este în mod firesc grevată de limite si prejudecăti, fiind "amăgită", este nevoie de o lucrare inversă amăgirii rationale, în care "întelegerea este un proces în care suntem dezamăgiti". Conditia existentială impune omului misterul persoanei si al fiintei si, prin aceasta, realitatea si prezenta puternică a Absolutului personal.

Cunoasterea existentială înseamnă întelegerea si simtirea lui Dumnezeu prin presiunea evenimentelor vietii. Dar nici ea nu este absolută; se poate spune că forta ei este direct proportională cu forta evenimentului care-l presează pe om. Există însă o cunoastere superioară si ei, o cunoastere absolută.

Gândirea comună priveste credinta ca pe cunoasterea cea mai teoretică, imaginară, închipuită, ne - argumentată, ireală si falsă. Credinta se bazează într-adevăr pe misterul fiintei dar nu pe mister ca ignorantă, incognoscibil, apodictie, arbitrar sau intangibil ci ca adânc al fiintei care, chiar cunoscută si experiată, rămâne necuprinsă. Credinta nu este negarea ratiunii ci depăsirea ei. Departe de a fi teoretică sau a refuza argumentele naturale si stiintifice, credinta nici nu acceptă decât ceea ce a experimentat. Pentru crestinul matur, obiectul credintei sale există întrucât este gustat realmente, este experimentat si asimilat fiintial, organic. Oricât ar părea de misterioasă si inconsistentă, credinta nu este absurdă. Dimpotrivă, ea se impune tocmai datorită slăbiciunii sau "absurdului" ratiunii: "Credo quia absurdum" (Tertullian), adică "Cred, pentru că ratiunea se dovedeste imposibilă, absurdă!". De altfel, este de observat că nu numai cunoasterea teologică ci orice cunoastere (stiintifică, artistică sau filosofică) îsi găseste convingerea, temeiul ultim sau certitudinea absolută tot numai în credintă. Căci informatia si calculul sunt numai baza pe care se construieste convingerea, dar asa - zisa certitudine este de fapt o decizie total interioară a eului, un fel de acord al eului cu sine însusi. Convingerea este mai presus de veridicitate, este o aderare a eului, o acceptare a fiintei, un act suveran al persoanei mai presus de informatiile sau datele dinafară. În acest sens, putem întelege că dacă ratiunea poate fi numită veridicitatea fiintei, atunci credinta este certitudinea fiintei. Cunoasterea credintei începe prin experienta existentială, căci "credinta vine prin auz" (prin experientă) si nu prin deductie, informatie, calcul, argumentare sau imaginare.

Experienta sau cunoasterea existentială impune supra - logicul existentei si mai ales saltul în supralogică si supra - mundan. Ca existentială, credinta înseamnă descoperirea omului si a sinelui ca spirit si abis, dar este mult mai mult. Ea nu este o afirmare sau o întelegere principială a supra - logicului ci este chiar experierea sau gustarea lui, cunoasterea ne - mediată, "de-a dreptul", cum zice psalmistul: "Gustati si vedeti, că este bun Domnul" (Ps 33, 8).

În măsura în care este experientă si gustare, fără îndoială că credinta poate fi cea mai deplină si mai sigură cunoastere. Fată de ideea si atitudinea celor care neagă sau nu înteleg credinta - imputându-i că este numai închipuire sau iluzie, pentru că realitatile ei sunt neexperimentabile logic si material - putem să răspundem că esenta omului si realitătile fundamentale ale existentei (precum gândirea, simtirea, decizia, libertatea, judecata, asumarea etc) sunt toate inexprimabile si intangibile si totusi nu le poate nega nimeni.

Ca si Dumnezeu Însusi, sufletul uman nu poate fi identificat, cunoscut sau măsurat cu datele naturale sau stiintifice, dar poate fi experiat, cunoscut, analizat si descris pe altă cale, cu instrumente spirituale specifice. Tot astfel, Trupul lui Iisus Hristos nu poate face obiectul cercetării naturale dar poate fi oricând cercetat, cunoscut si experiat cu instrumentele spirituale, întrucât "întru El locuieste, trupeste, toată plinătatea Dumnezeirii" (Col 2, 9). Credinta si Dumnezeu sunt în chip propriu si exact numai Iisus Hristos, pentru că numai El este chipul primordial si final, chipul deplin al omului, singurul care-l face pe om inteligibil si real.

În concluzie, noi credem si stăm în Iisus Hristos, unicul Dumnezeu si Mântuitor, pentru că ni - L impun atât experienta noastra istorică, cât mai ales experienta noastră existentială si experienta credintei noastre.

Pr. prof. dr. George REMETE
Sursa: Vezi întreg articolul


|Sfaturi Ortodoxe|Director siteuri. Site monitorizat de www.Netul.ro|Adauga Site in Director web|Religie/Spiritualitate|Colector Director Web|Director WEB PHG, Indexul site-urilor romanesti|Dictionar online|