Gulde Line

Usa cerului este larg deschisa tuturor!

citate crestine

Frica de Dumnezeu este începutul întelepciunii." (Pildele lui Solomon 1,7)

...citeste

inapoi...

Necesitatea religiei - fragmente - postat 10.03.2009

Mai este necesară religia?
Sunt oameni răzleti (. . .) care aruncă vorba că religia si-a trăit traiul, că în veacul vitezelor, în epoca civilizatiei tehnice si în mijlocul preocupărilor materialiste nu mai avem lipsă de Dumnezeu, că omul poate trăi si fără de Dumnezeu si fără religie. Din astfel de gânduri si soapte, ne-am trezit cu multe biserici goale, care nu sunt altceva decât seminte de răzvrătire împotriva religiei.

Este deci firesc si logic să ne întrebăm: Mai avem nevoie de religie sau nu? Mai avem trebuintă de biserici sau . . . să le închidem? Da sau ba?

Mai întâi: Ce întelegem prin religie? Ce este religia?

Răspunsurile sunt multe. Răspunsul nostru este acesta: Religia e comuniunea de iubire sfântă dintre Dumnezeu si om, trăită lăuntric, în inimă prin evlavie si în afară prin cultul divin, virtuti si fapte bune. Mai pe scurt: Religia este iubirea lui Dumnezeu.

Trebuie să ne însemnăm că religia nu provine de la om, nu este o creatie a omului, după cum se spune adeseori, ci este un fenomen dat, un dar de la Dumnezeu. Copiii niciodată n-ar sti ce-i iubirea tatălui sau a mamei, dacă nu s-ar trezi si nu ar creste în această iubire. Un copil crescut în pădure, între animalele sălbatice, n-ar sti ce-i iubirea părintilor. El învată iubire din ochii si de pe bratele părintilor. Asa e si religia. O avem de la Dumnezeu prin iubire si descoperire. Noi n-am fi stiut nimic despre Dumnezeu dacă El, mai întâi, nu ne-ar fi iubit si nu ni s-ar fi descoperit . . .

Omul întreg, omul normal, este acela care are si îsi dezvoltă toate simturile, inclusiv simtul religios. Omul fără simtul religios este ca si omul fără simtul văzului sau auzului, un orb, un surd sau mut, un om nereusit . . .

Religia este conditionată de doi factori: Dumnezeu si omul. Există Dumnezeu! De existenta omului cine se îndoieste? Deci, religia e posibilă!
Nu există Dumnezeu, atunci religia nu e numai zadarnică, dar devine o fictiune, o boală a sufletului, o desertăciune, un vis himeric. . .

Orice lucru îsi are un autor, orice lege un legiuitor, orice atelier un conducător, orice copil un tată, orice clădire un arhitect, orice operă de artă un artist creator. Nici lumea nu ne-o putem închipui fără de un Tată creator, fără Dumnezeu.

Dumnezeu există, omul există, religia e deci posibilă.

Dar este religia necesară? Avem noi trebuinta si datoria de a trăi cu Dumnezeu în comuniune de iubire? Este aceeasi întrebare pe care si-o pot pune si copiii: Avem noi datoria, si trebuinta de a trăi în comuniune de iubire cu părintii?...

Religia e necesară în primul rând omului, ca fiintă călătoare prin viată si peste fata pământului. Să ne închipuim un călător care se trezeste la Polul Nord, la Polul Sud, sau în mijlocul unui pustiu nemărginit. Care ar fi primul lui strigăt?... Doamne!... Ajutor!... Ce groază l-ar cuprinde dacă strigătul lui n-ar avea nici un ecou si nici un răspuns.

Acest călător, pretutindeni pe fata pământului, este omul. De când s-a trezit el pe lume, s-a consolat, s-a întărit, s-a luminat cu credinta si cu convingerea că nu e singur în lume, că strigătul lui după ajutor nu rămâne fără răspuns, că este un Dumnezeu care aude, vede, stie, poate, rânduieste si conduce toate. Singurătatea ucide; e ca si întunericul: plină de primejdii; si ca moartea: urâtă si plină de groază.

Religia este viată si lumină. E făclia cu care omul a iesit din întunericul animalitătii în zarea istoriei si din negura barbariei la lumina culturii. Când nu era nici stiintă, nici filozofie, nici arte, nici stat, nici scoală, nimic din ceea ce constituie astăzi creatia, cultura si mândria omului în lume, exista religia. Atunci religia era stiinta, filozofia, arta si peste tot scoala omenirii.

Religia dă omului un ideal si vietii un scop; un ideal permanent, un scop autentic.

Din instinct si cu toate facultătile si fortele sale sufletesti, omul caută lumii si vietii o cauză, un rost, un scop, un ideal. Ratiunea caută adevărul, vointa -binele si inima - fericirea.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Fericirea este o gratie de la Dumnezeu, un dar care răsplăteste virtutea si sfintenia vietii, o binecuvântare a religiei. După betie, în care îsi caută unii fericirea, oamenii sunt tristi, obositi, rusinati în fata propriei lor constiinte. Dar după o sfântă Cuminecătură, cât sunt oamenii crestini de senini, usori, înnoiti, buni, plini de bucurie, fericiti. De ce? Pentru că fericirea e fructul curăteniei sufletesti, e darul sfinteniei, este un bun ceresc dobândit. Inima omului religios e plină de lumină si totdeauna în sărbătoare. Iată cum religia este de trebuintă omului, în interesul propriei sale fericiri, în interesul bucuriei după care tânjesc inimile noastre, ale tuturor.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . religia nu este necesară omului numai din punct de vedere metafizic, istoric si psihologic, ci si din punct de vedere moral. Fată de Dumnezeu, ca si fată de părinti, noi, oamenii, ne aflăm în situatia de creaturi si creaturile sunt dependente de Creator. Cui îti face un bine, îi multumesti, îi scrii, îi faci complimente, îi arăti un adevărat "cult civil". Părintilor, de asemenea, le arătăm toată cinstirea si multumirea noastră. Pentru bunurile de trebuintă îi rugăm, pentru cele date le multumim, pentru greselile făcute le cerem iertare. Asa si neasemănat mai mult decât atât, suntem fată de Dumnezeu, pe care îl adorăm, îl rugăm, îi multumim, îi cerem de toate si-L proslăvim pentru toate, - si-I aducem astfel "cult religios". Omul nerecunoscător este un monstru si în fata oamenilor si în fata lui Dumnezeu.

In rândul al doilea, religia este necesară familiei, nu numai individului, pentru că nu numai omul, ci si familia este creatia lui Dumnezeu. Si după cum omul e dator să-si cunoască si să-si adore Creatorul, tot asa si familia. De când există istorie si preistorie, tot ce a fost mai sfânt, mai serios în familie, începând cu căsătoria, a avut caracter religios - si la păgâni, nu numai la crestini. Cel dintâi altar a fost căminul familiar si numai atâta timp familia e celula societătii sănătoase, cât arde pe vatra ei focul sacru al credintei în Dumnezeu, al dragostei religioase, al traditiilor si al sperantelor sfinte. Când focul sfânt al religiei se stinge pe vatra familiei, este un semn care prevesteste nenorociri mari, dezastre inevitabile; atunci miroase a putregai si a moarte. Familia fără religie este familia amorului liber, e familia divorturilor si avorturilor, cuibul viciilor si al blestemelor.

Religia este o datorie si o trebuintă pentru sot, sotie si pentru copii. Sotului, pentru a-si indeplini cu vrednicie rolul de bărbat luptător pentru bunăstarea si fericirea casei; sotiei, pentru a-si îndeplini cu cinste rolul de regină a căminului, de sotie credincioasă si mamă bună; iar copiilor, pentru a învăta să deosebească lumina de întuneric, să crească în virtute si să osândească viciul, să facă binele si să se ferească de rău. "Toată educatia bine făcută se reazemă pe religie" (Diderot). E prea bine stiut că reforma unui învătământ nu se poate rezolva norocos, fără concursul religiei. Religia este o fortă, atât în educatie, cât si în instructie. Timpurile de criză ale învătământului sunt timpuri de criză religioasă si morală. Eliminarea religiei din scoală are rezultate dezastruoase. Cine n-are religie, n-are nici familie si cine n-are familie, n-are nici patrie. Religia e oxigenul familiei. Fără religie, familia tânjeste si moare.

Religia este necesară artelor. Toate artele s-au născut din religie, sunt fiicele religiei si numai atâta timp sunt creatoare si binefăcătoare, cât tin legătura morală cu religia. Cele mai mari capodopere literare, picturale, sculpturale si arhitectonice ale omenirii sunt religioase. Să scoatem partea religioasă din inspiratiile artistice si vom vedea cât de sărac este spiritul creator al omului. Religia inspiră artele si le fereste de superficialitate si artificialitate, de decadentă si pornografii, dându-le în toată vremea de meditat ideile si problemele cele mai adânci, cele mai grave, cele mai serioase, cele mai binefăcătoare si salvatoare.

Religia este necesară stiintei, îndeosebi aplicatiilor ei. Stiinta fără religie este Sodoma si Gomora, transformă omenirea în iad. În loc să aducă prin inventiile ei un spor de putere, de bine si de fericire, nimiceste toată truda omului, toată cultura si civilizatia veacurilor. Se pare că nimeni n-a avut intuitia binefacerilor, dar si a primejdiilor stiintei, ca celebrul Nobel, când deodată cu inventia dinamitei a stabilit binefăcătorul său premiu pentru pace. A prevăzut ca nimeni altul la ce urmări dezastruoase poate să ducă stiinta fără constiintă, stiinta fără religie.

Iată atâtea glasuri care strigă da!... atâtea asezăminte care reclamă si atâtea motive care justifică necesitatea religiei. Toate arată cu temeiuri neclintite că religia este necesară în veacul veacului si că omul are în chip firesc datoria si trebuinta de a trăi o viată severă si serioasă, o viată de comuniune cu Dumnezeu prin iubire si adorare sfântă, o viată religioasă.

Religia a creat sfintenia familiei; fără religie, familia se destramă.

Religia a creat autoritatea statului; fără religie, statul devine abuziv, tiran, Leviathan.

Religia a creat artele; fără religie, artele, stiintele, filozofiile etc. pot deveni mijloace de descompunere morală si decadentă generală.

Religia a creat cultura; fără religie, cultura devine o floare pe care toată lumea o calcă în picioare.

Cine neagă necesitatea religiei, neagă si omul, si familia, si societatea si statul, si justitia, si morala, si arta, si filozofia, si stiinta, si cultura omenirii, neagă si desfiintează toate fortele si asezămintele de veacuri ale omenirii si în locul lor asează haosul.

Dar s-au făcut si obiectii împotriva necesitătii religiei. Sunt necredinciosi, certati cu morala, oameni cu gândirea pervertită si cu sentimente stăpânite de otrava urii, care invocă fel si fel de pretentii si prejudecăti cu ajutorul cărora combat, cu o perseverare diabolică, necesitatea religiei. Vom prezenta pe rând cele mai populare dintre aceste obiectii.

1. Se spune si se sustine că Dumnezeu nu are lipsă de iubirea si adorarea noastră. Asa e. Nu Dumnezeu are trebuintă de religie, ci noi, oamenii, pentru că noi umblăm prin întuneric si avem lipsă de lumină, noi suntem făpturi si avem lipsă de binecuvântarea Creatorului, noi suntem cei mici si slabi si goi si gresiti, noi avem lipsă de harul Domnului, asa după cum datornicii au obligatii fată de creditori si copiii fată de părinti, nu invers. Nici tata nu are trebuintă de respectul si iubirea copiilor si totusi, copiii, in interesul cresterii si fericirii lor, sunt datori să-si cinstească si să-si asculte părintii. în aceeasi situatie se află si omul fată de Dumnezeu: în situatia de făptură datoare să-l iubească si să-l adore pe Dumnezeu, creatorul si binefăcătorul său.

2. Cei răi o duc pe pământ ca si cei buni si de multe ori virtutea e răsplătită cu nefericirea si viciul cu fericirea. Prin urmare, religia nu e necesară pentru că nu asigură o cumpănă dreaptă între faptă si răsplată. Obiectia aceasta e veche, populară si, să recunoastem, ispititoare. Totusi, nu este întemeiată. Întâi, pentru că răsplătirea virtutii cu suferinta nu e regulă si de multe ori viciul e pedepsit si pe pământ.

Al doilea, pentru că religia nu asigură oamenilor răsplata dreaptă si fericirea vesnică pe pământ. Noi pe pământ trăim un timp de probă, sub regimul pregătirii si al libertătii.

În rândul al treilea, pentru că nimic nu ne asigură cu mai multă sigurantă si cu mai mult optimism decât religia că triumful final va fi al binelui, nu al răului.

În rândul al patrulea, pentru că răul si nedreptatea nu vin de la Dumnezeu, ci de la oamenii răi, de la spiritele rele.

În rândul al cincilea, suferinta dreptilor e semnul dăruirii, al supremei iubiri, asa după cum au fost jertfele tuturor martirilor si, mai presus de toti, a Mântuitorului.

3. Sunt oameni pe care nu-i preocupă originea, conduita si destinul lor. Da, există indiferentii sau nepăsătorii, dar acestia sunt exceptii, oameni de cele mai multe ori fără căpătâi, netrebnici pe care nu te poti răzima la nimic, stâlpii cafenelelor, fără simt de răspundere, putregaiul societătii. Acestia nu vor fi niciodată stâlpi de biserică.

4. Sunt oameni cinstiti si fără religie si oameni religiosi dar păcătosi. Sunt, dar nu aceasta e regula generală. Oamenii cinstiti si fără religie sunt exceptional de putini si câti există sunt expresia mediului religios în care trăiesc; ei simt influenta mediului si puterea constiintei si a legilor morale si civile sub imperiul cărora trăiesc. Iar în privinta oamenilor religiosi si păcătosi, trebuie să însemnăm în primul rând că perfectiunea nu ne este dată nici unuia pe pământ si în rândul al doilea, oricine ar fi religiosii, în generalitatea cazurilor, sunt superiori si numeric si calitativ celor fără de religie. "Sfintii laici" sunt disparenti fată de "sfintii religiosi". Să cercetam tribunalele, temnitele, azilurile, spitalele cu toti clientii lor, si vom constata că nu practicile religioase i-au adus aici si nu principiile morale si religioase sunt acelea care îi aruncă în bratele disperării si ale nefericirii, ci tocmai lipsa lor.

5. Religia e adversara bucuriei. Si obiectia aceasta e mincinoasă. Nu este bucurie mai curată si mai sfântă decât bucuria religioasă, decât bucuria împlinirii principiilor morale, "bucuria sfintilor".
Religia este adversara bucuriilor egoiste, vinovate, a bucuriilor diabolice, a bucuriilor false, a bucuriilor trecătoare si, în acelasi timp, e vestitoarea bucuriilor adevărate, neprihănite, altruiste, îngeresti si eterne; a bucuriilor care nu aduc mustrarea constiintei si nenorocirea familiilor si a semenilor, ci a bucuriilor care aduc lauda constiintei si fericirea - si a familiilor si a semenilor.

6. Religia e bună pentru femei, zic unii bărbati; pentru copii, zic unii părinti; pentru bătrâni, zic unii tineri; pentru bogati, zic unii săraci. Iarăsi judecăti false, deoarece motivele care justifică necesitatea religiei pentru unele vârste sau categorii sociale sunt valabile pentru toate vârstele sau categoriile de oameni. După cum toti oamenii caută adevărul, binele si fericirea, toti au trebuintă de religie: copiii si tinerii, pentru a-si lumina drumul vietii si pentru a-si lămuri notiunile despre bine si rău, virtute si viciu, fericire si suferintă, viată si moarte; bărbatii si femeile, pentru a-si cunoaste si îndeplini în cinste si curătenie datoriile de soti, poruncile si legile sfinte care fac din căminul lor un colt de rai; bătrânii, pentru a se pregăti pentru viata vesnică; săracii pentru a se mângâia si încuraja; bogatii, pentru a se mustra si îndrepta spre binefaceri; conducătorii si slujbasii, pentru a da exemple bune supusilor si pentru a-si exprima constiinta răspunderilor; poporul, pentru a-si întelege datoriile religioase, morale, ostăsesti si cetătenesti. Toti oamenii, la toate vârstele, au nevoie de religie pentru a-si cunoaste prin ea rostul vietii si vointa lui Dumnezeu.

7. Religia este un opium pentru popor, o otravă prin care capitalismul burghez ameteste multimea, o betie din care lumea trebuie să se trezească. Este una din cele mai infame acuze care s-au adus vreodată religiei, cu scopul de a o discredita, de a-i înlătura necesitatea; e teza criminală sustinută de socialismul ateu, care nu vede în religie decât o organizatie egoistă ce se sustine prin superstitii, falsuri si minciuni conventionale. Obiectia aceasta e marfa cea mai murdară care s-a vândut pe pietele lumii si care este cu atât mai falsă cu cât religiei numai învinuirea de a fi în slujba capitalismului nu i se poate aduce când ea luptă din toate puterile împotriva minciunilor, abuzurilor si bogătiilor imorale. Opiul poporului este minciuna demagogiilor, nu harul religiei; opiul poporului e propaganda imorală ce se face împotriva religiei de către oameni iresponsabili, care n-au nici Dumnezeu, nici patrie, nici familie, nici suflet; opiul poporului este mintirea nerusinată a poporului, pentru a-i răpi libertatea, proprietatea si chiar sufletul dacă se poate. Iată otrava care ameteste, rătăceste si îmbolnăveste mintile oamenilor slabi de înger, otrava grozav de primejdioasă pe care religia nu va înceta niciodată s-o denunte si s-o osândească până la nimicire.

8. În fine, încă o obiectie: "N-am vreme de religie"; "sunt foarte ocupat, n-am vreme să merg la biserică" - sunt cuvinte care cuprind cea mai obisnuită si mai ieftină scuză de care se folosesc oamenii pentru nepăsarea lor religioasă.
Pentru a dezvălui si minciuna acestei obiectii, e bine să ne facem o mică socoteală. Într-un an sunt 8760 ore. Atâta timp are omul într-un an de la Dumnezeu. Nimeni nu are pretentia să spună că vremea si viata stau în puterea lui. E logic si firesc, deci, să ne întrebăm: Din aceste 8760 ore, câte dăm noi, fiecare, lui Dumnezeu? Cate ore de acestea le petrecem la biserică si la rugăciune? Din 8760 ore dăm noi lui Dumnezeu cel putin 100, 50, sau barem 10?... Iată cum se arată falsitatea oamenilor indiferenti fată de religie, fată de biserică si fată de Dumnezeu. Primesc si nu dau nimic; sau dacă dau, apoi dau nenumărate ore leneviei, plimbării, distractiilor si sunt grozav de zgârciti când e vorba de religie.

Dar, după toate acestea, cel mai cinic dintre nepăsătorii fată de religie poate să întrebe: "Ce-mi dă mie religia?..." Este o întrebare care se aude adeseori si care nu trebuie lăsată fără de răspuns.
Religia, vorbim de religia noastră crestină, ne dă bunuri de care nu ne dăm seama îndeajuns, daruri de care nimeni nu ne mai dă.
Religia ne dă numele de crestin, cel mai cinstit nume ce-l poate purta un om.

Religia ne dă credinta mântuitoare. Nu orice credintă, care poate să fie si diabolică, ci credinta sfântă, "încredintarea despre cele nădăjduite si dovedirea lucrurilor viitoare", adică conceptia crestină despre Dumnezeu, despre lume, despre om, Biserică, mântuire, sfintire si viată vesnică.

Religia ne dă viata sfântă, prin harul sfintelor Taine, pe care nici o altă doctorie nu ne-o poate da.

Religia ne dă libertatea, adică independenta fată de rău.

Religia ne dă cultul mortilor, comuniunea sfintilor, legătura viilor cu mortii, care numai prin religie se poate face.

Religia ne dă sărbătorile cu tot farmecul si cu toate bucuriile lor sfinte.

Religia ne dă preotul, cel mai bun prieten în toate împrejurarile vietii, de la nastere până la moarte.

Religia ne dă Biblia, Sfânta Scriptură, Cartea vietii si a omenirii.

Religia ne da Biserica, asezământul mântuirii.

Religia ne dă pacea cu Dumnezeu si viata vesnică, tot bunuri si haruri ceresti, pe care nimeni nu ni le poate da sau afla în afară de religie. Iată ce ne dă religia.

Din tot ce am spus până aici, necesitatea religiei este, credem, pentru toti si pentru totdeauna învederată. Concluzia practică ce se desprinde din expunerea făcută este dictonul: Tine legea!. . . Tine religia!. . . Este o singură lege: religia, legea dumnezeiască mostenită de la părinti, testamentul strămosilor. Tine legea "fără pată si fără vină" (I Timotei 6, 14). Tine legea tatălui tău si nu uita învătătura mamei tale, căci povata e sfesnic si legea lumină, iar sfatul si învătătura sunt calea vietii (Proverbe 6, 20-23).



Pr. Prof. Dr. Ilarion V. Felea
Fragmente din "Necesitatea religiei"

|Sfaturi Ortodoxe|Adauga Site in Director web|Colector Director Web|Dictionar online