Usa cerului este larg deschisa tuturor!

• home
• parohia noastra
• enoriasii nostri
• citate din biblie
• parohia in imagini
• contact

citate crestine

Frica de Dumnezeu este începutul întelepciunii." (Pildele lui Solomon 1,7)

...citeste

inapoi...

Eminescu între credintã si cunoastere - fragmente - postat 28.06.2009

S-au încercat pânã acum câteva rãspunsuri în problema credintei marelui artist gânditor, fiecare emitãtor dând un caracter aproape apodictic punctului sãu de vedere. Unii l-au socotit ateu ireductibil, altii un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantã a textelor invocate este însã minimã prin desprinderea lor de contextul atât de vast si complex al întregii gândiri si opere eminesciene, care exprimã o personalitate de o naturã cu totul particularã.

Într-adevãr, poetul gânditor român este si el o fiintã plinã de contradictii, ca oricare alt om, asa cum dovedeste psihologia modernã abisalã. Dar marii artisti, cu înzestrãrile lor, atât de bogate si variate, resimt, trãiesc si mai cu seamã exprimã psyhee-a lor divizatã în feluri neobisnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întretine în personalitãtile înalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilã. Sã ne gândim doar la Goethe, care pune în gura unui personaj al sãu celebrele cuvinte... "Zwei Seelen Wohnen, ach, in meiner Brust... " "Douã suflete locuiesc în pieptul meu", adãugând si "unul vrea sã se despartã de celãlalt".

Dacã olimpianul neoclasic german mãrturisea aceastã gravã realitate lãuntricã, cum sã n-o fi trãit, cu mai intensã acuitate, romanticul român? Cãutãtor de absolut (cum îl numeste distinsa eminescologã italianã Rosa del Conte) în viatã, în gândire si creatie, Eminescu s-a desfãsurat cu cele mai înalte registre ale cunoasterii, compensând gravele imperfectiuni ale realului prin care se simtea închis de necesitate. Si în cãutãrile lui înfrigurate, pãtimase, a pendulat el, liricul admirabil, "între filosofii", s-a cufundat în mituri, a încercat sã pãtrundã în stiintã, cercetând necontenit cãile ce duc spre frumuseti si adevãruri supreme.

Procesul cunoasterii a fost la el lung cât scurta lui viatã, dar patima cãutãrii a învins brevitatea existentei. Copilãria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul crestin ortodox al unei familii pioase, având legãturi strânse cu Biserica si monahismul. Surorile mamei sale, Raluca, nãscutã Jurascu, erau cãlugãrite (una din ele era chiar staretã la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). De altfel, spatiul Moldovei de nord pãstreazã si astãzi reputatia unui teritoriu încãrcat de aura credintei, Grãdina Maicii Domnului, prin numãrul impresionant de chinovii ce-l acoperã. Asa încât copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele si cântãrile mãnãstiresti.

Pe de altã parte, "Mihai a dobândit primele învãtãturi de la preotul satului care, fireste, l-a initiat în buchile vechilor scrieri bisericesti, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cãrti care cuprindeau toatã traditia ortodoxã. De atunci i-a rãmas lui Eminescu acea stiintã a descifrãrii manuscriselor vechi cu care avea sã-l uimeascã pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul si chiar împrumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru pretul si savoarea cuvântului vechi, si, mai cu seamã, de atunci s-a nãscut în el atasamentul, respectul si admiratia pentru institutia Bisericii Nationale, a cãrei valoare n-a încetat nicio clipã sã o lege de istorie si dãinuirea neamului.

Ceilalti dascãli i-au fost natura si satul, în prima descoperind frumusetea Creatiei neatinsã de mâna omului si loc al libertãtii absolute, în al doilea întelegând rânduielile din veac si gândirea traditionalã, izvor al creatiei populare, devenitã si unul din izvoarele viitoarei creatii a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins si rãdãcinile cunoasterii si ale credintei, crescând împreunã, într-o perfectã convergentã.

Dar iesirea în lume, întâlnirea cu rigorile aspre ale scolii care-i constrângeau libertatea l-au îndemnat la un refuz, exprimat mai întâi în fugile de la scoalã înapoi acasã, "la sat si la padure". Apoi un sâmbure de rãzvrãtire mijind în el, l-a determinat, în pragul adolescentei, la pãrãsirea casei pãrintesti si la pornirea pe un drum propriu, vai cât de incert!

Ceea ce se mai întamplase în acei ani ai primei adolescente fusese o experientã dureroasã, cu urmãri prelungite pânã târziu în gândirea poetului. Moartea unei fetite din Ipotesti, de care se îndrãgostise copilãreste, a contribuit si ea la depãrtarea de locurile pânã atunci iubite, pãdurea si satul. Într-un fragment de manuscris timpuriu, cu titlul Elena, el consemna dureroasa pierdere. Se întâlnise pentru întâia oarã cu moartea, întâlnire care, pentru cei foarte tineri, e un soc greu de îndurat, iar pentru gândul lui nelinistit, mereu plin de întrebãri, a generat grave îndoieli în legãturã cu sensul însusi al vietii. Si pe mãsurã ce cãutãtorul nesãtios de cunoastere avea sã-si extindã tot mai larg orizontul informatiei, al culturii, îndoielile aveau sã sporeascã. Mai cu seamã studiile universitare, la Viena si Berlin, între anii 1869-1874, au hrãnit intelectul acela atât de receptiv, de cuprinzãtor. În Universitatea vienezã, Eminescu a fãcut sã treacã prin lumea cugetãrii lui un material enorm de informatii: istorie si filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politicã si stiinte exacte. Frecventa si muzeele, sãlile de teatru si concerte, bibliotecile, anticariatele si citea toatã noaptea.

Dintre toate disciplinele însã, filosofia a fost cea care l-a înrobit. De la gândirea indianã la presocratici, la Platon, stoici si eleati, la gnostici si neoplatonici, la Schopenhauer, Hegel si filosofii romantici Fichte si Schelling, a citit enorm, a meditat si si-a însusit unele puncte de vedere care se regãsesc fie în note, fie adesea în operã. În materie de cunoastere filosoficã, de epistemologie însã, Kant l-a tulburat în cea mai mare mãsurã, chiar mai mult decât Schopenhauer, i-a zdruncinat temelia credintei. De altfel, el începuse traducerea Criticii ratiunii pure a lui Kant încã din Bucuresti si avea s-o termine aici, în strãinãtate.

Subiect cunoscãtor-obiect cunoscut, numen-fenomen, timp-spatiu ... În special categoriile gândirii filosofului din Königsberg, timp si spatiu, i-au dat un sentiment din ce în ce mai puternic al libertãtii sale potentiale absolute, al puterii sale de a transgresa limitele cunoasterii comune, a tot ceea ce limita desfãsurarea fortelor lãuntrice ale fiintei. Sãgeata îndoielii în legãturã cu sensul existentei, asa cum era conceput în normele si rânduielile credintei, îl rãnise, cum am vazut mai înainte, la întâlnirea cu moartea în adolescentã. Si de la acea paginã, Elena, care consemna dureroasa, de neinteles despartire a sufletului de trup, pâna la Mortua est, poem publicat în 1871, întrebãrile au sporit întruna, relevând prin îndrãzneala lor noua atitudine a poetului. Pe de o parte, socoteste, dupã vechea structurã mentalã, pe iubita de puritãti angelice ca fiind sortitã lumii celeste, raiului, sugerat în câteva imagini strãlucite, care prevestesc viitoarele cãlãtorii printre stele ale eroilor eminescieni. Pe de alta, însã, cealaltã laturã nou apãrutã în fiinta sa respinge ideea rãsplãtii paradisiace pentru îngeri. Antinomia propriilor gânduri e resimtitã ca atare de erou într-un chip vãdit dramatic:

Dar poate ... o!
Capu-mi pustiu cu furtune
Gândirile-mi rele sugrum cele bune ...
Când sorii se sting si când stelele picã,
Îmi vine a crede cã toate-s nimicã.


Gândirile rele sunt ale rebelului a cãrui atitudine tãgãduitoare învinge vechea asezare a mintii, consacratã de credintã. Violenta contestatarã a ultimei strofe desfide însusi sensul lumii:

Au e sens în lume?
Tu chip zâmbitor,
Trãit-ai anume ca astfel sã mori?
De e sens într-asta, e-ntors si ateu,
Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu.

Este de observat însã cã un dacã (de e) precede definirea sensului de întors si ateu, asadar doar dacã moartea ar fi singurul tel al vietii, atunci sensul ar primi aceste atribute.

De altfel si "Mortua est" si "Înger si demon" (din aprilie 1873) pedaleazã pe aceeasi dorintã violentã de rupturã cu ordinea stabilitã în lume si în cosmos, a rebelului care, în cazul lui Eminescu, aspira spre libertate absolutã. Prezenta îngerului nu ni se pare însã o necesitate de structurã a poemului, antinomicã, ci o expresie a scindãrii lãuntrice a poetului, a polaritãtii specifice eminesciene, mai vizibilã în perioada titanismului sau de tip asemãnãtor celui al Sturm unt Drang-ului german. Ecouri ale acestui psyhö, divizate, se vor întâlni si mai târziu în Strigoii (din 1876), altfel potentate însã.

Adâncirea filosofiei kantiene conferã o altã tonalitate rebeliunii, cu atât mai mult cu cât poetul-gânditor încearcã o stranie, dar foarte originalã sintezã între categoriile de timp si spatiu si metempsihoza din filosofia vedicã. Departe de a fi un produs al imaginarului romantic de tip Tieck sau Chamisso, nuvela "Sãrmanul Dionis" îmbracã un cert aspect filosofic, îmbinat cu unul religios. În prima parte a nuvelei, expunerea metafizicianului Dionis asupra categoriilor de timp si de spatiu ne introduce în altã ipostazã a aspiratiei eminesciene, spre transgresarea limitelor comune ale cunoasterii. Din moment ce timpul si spatiul nu au existentã obiectivã, ci sunt expresia intuitiei fiecãruia, sunt numai în sufletul nostru, atunci trecutul si viitorul se aflã în noi "ca pãdurea într-un sâmbure de ghindã". Si, ca atare, s-ar putea gãsi modalitati de depãsire a acestor "dimensiuni" ale timpului, pentru transpunere dupã vointa noastrã în trecut sau în viitor.

O carte de magie a lui Zoroastru, vechiul mag persan (veneratã de gnostici, dar denuntatã ca apocrifã de neoplatonici si, în special, de Porfirius, discipolul lui Plotin), îl ajutã pe metafizician sã se întoarcã într-un avatar trecut al sãu, din timpul lui Alexandru cel Bun (perioadã istoricã dragã lui Eminescu). Avatarul acesta, cãlugãrul Dan, este însã un straniu personaj. Desi monah, deci cu viata închinatã Domnului, el studiazã filosofia si magia cu maestrul Ruben, profesor la Academia de la Socola si, pe deasupra, mai are si o iubitã, Maria. Si, la sfatul maestrului care-l ispiteste (cãci în realitate Ruben e satan) sã-si depãseascã firea si sã ajungã sã participe la eternitate, lãsându-si umbra în loc si luând atributul etern al acesteia, Dan pleacã împreunã cu iubita lui si cu cartea lui Zoroastru, pe care i-a împrumutat-o Ruben, într-o cãlãtorie cosmicã. Ajuns în Lunã, Dan simte trezindu-se în el puteri demiurgice (întâlnite si de iubirea absolutã a cuplului) si începe sã schimbe înfãtisarea peisajului cosmic, ce nu-l mai satisface. Adaugã doi sori si trei luni pe cer, îsi construieste un palat urias din munti si codri si dã lumii selenare o frumusete de neînchipuit. Fericiti si puri (Maria are o înfãtisare si o comportare angelicã, ea fãcându-si rugãciunea "pe când stelele albe sunau în aeriene coarde rugãciunea universului", iar el adoarme în genunchi), ei visau amândoi acelasi vis în fiecare noapte si anume cã pãtrundeau în lumea solarã, a îngerilor, a cerului. O armonie neasemuitã domnea în acest tãrâm divin, plin de muzici cântate de îngeri. Pe Dan îl obseda însã poarta închisã deasupra cãreia ardea un ochi de foc înscris într-un triunghi. Era catedrala (doma) dumnezeiascã în care nici îngerii nu puteau intra.

În limbaj biblic, ar fi cel de-al nouãlea cer. Dar în mintea eroului se naste o dorintã aprigã de a sti ce se ascunde în acel loc tainic. Si, desi Maria si îngerii îl sfãtuiesc sã alunge gândul, el nu renuntã, ba chiar începe sã creadã cã, dupã vointa sa, se miscã totul în acea lume. Precum Lucifer care a dorit sã ajungã puternic si cunoscãtor ca Dumnezeu, Dan proferã cuvintele acestei dorinte: "Oare fãrã s-o stiu nu sunt eu însumi Dumne ... ". Nu rosteste cuvântul întreg si, ca si Lucifer, cade "trãznit si afundat în nemãrginire". Victimã nevinovatã, Maria cade si ea "ca o salcie neguroasã", reprosându-i dureros soarta ei.

Revenit pe pãmânt, eroul reintrã în existenta de mai înainte, întâmplãrile pornesc de unde s-au întrerupt si, în cele din urmã, Dionis si Maria se cãsãtoresc. Perechea lor înfãtiseazã... "Chipul unui tânãr demon lângã chipul unui înger ce n-a cunoscut niciodatã îndoiala".

Evident, se poate glosa îndelung asupra acestei nuvele atât de stranii. Rebelul, cãutãtor de cunoastere absolutã, încearcã sã spargã ultima granitã a interdictiei, arogându-si rolul arhetipului demonic, care, dorind sã fie asemenea lui Dumnezeu, a fost aruncat din cer în fundul pãmântului. Dar Dan a fãcut oare aceasta mânat de orgoliul nebunesc al lui Lucifer? Cine l-a împins la nefasta aventurã cosmicã n-a fost propriu-zis lipsa lui de credintã, ci ispita în care l-a fãcut sã cadã maestrul Ruben, în care se ascundea satana. Setea lui de absolut în cunoastere n-a fost decât conditia pentru ca tentatia sau cursa întinsã de Ruben sã-si producã efectele. Iar participarea angelicei Maria la cãlãtoriile în spatiile celeste, însemnând puterea iubirii absolute, corolar si conditie a cunoasterii desãvârsite, nu va fi oare complementul elementului demonic din psyhö-ul eroului, ca si în "Înger si demon"?

Cãci, pentru Eminescu, iubirea a fost, în fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forta creatoare, nãscãtoare de demiurgie în artist, cum mãrturiseste în Scrisorile IV si V, cu amãrãciunea de a nu fi fost urmat în zborul sãu de aceea care, din înger, zânã sau crãiasã, devine Dalila.

Când îngerul înceteazã de a mai apãrea în demersurile cãutãtoare sau creatoare ale artistului, ar fi un semn cã acea laturã, simbolizând credinta din fiinta lui adâncã, a slãbit pânã la disparitie.

Asa încât poemul, de profunde semnificatii, "Melancolie" (din 1876), poate consemna în imagini de o expresivitate tragicã pierderea credintei ca pe o moarte a sufletului. Cele trei registre ale poemului, cel celest, cel pãmântesc si cel al fiintei sunt, fiecare în felul sãu, stãpânite de moarte. Luna însãsi, regina noptii, e moartã în cerul transformat în mormânt albastru, în "mausoleu mândru".

Pustietate si gheatã, ruine acoperã întinderea pãmânteascã, vegheatã doar de "tintirimul singur cu strâmbe cruci". Zgomote sinistre sparg din când în când solitudinea, trosneste clopotnita, toaca izbeste în stâlp, iar arama clopotului, atinsã de "strãveziul demon", scoate "un vaer, un aiurit de jale". Centrul înfioarãtoarei pustietãti e însãsi biserica. Si ea, ruinatã "cuvioasã, tristã, pustie si bãtrânã", e bântuitã de vânturi. Iar înãuntru, pe pereti si iconostas, s-au sters icoanele: "Abia conture triste si umbre au mai rãmas".

Acest vers e reluat în registrul al treilea, care debuteazã cu referire la credinta aceea care "zugrãveste icoane în biserici" si pe care, brusc, o raporteazã la sine: "si-n sufletu-mi pusese povestile-i feerici". Mãrturisirea credintei care i-a luminat copilãria si adolescenta e limpede, urmatã însã de motivatia pierderii ei: "Dar de ale vietii valuri, de-al furtunii pas/ Abia conture triste si umbre-au mai rãmas".

Rapelul acestui vers din registrul al doilea identificã simbolic ruina credintei sale cu aceea a Bisericii, iar descriptia vietii fãrã credintã e sfâsietoare, finalul sugerând chiar moartea fiintei sale. Cumplit pare a fi pretul cunoasterii!

Înainte de aceastã tragicã mãrturisire si dupa ea, Eminescu a îndrãznit în paginile sale, fie antume, fie postume, ipoteze despre antropogonii si cosmogonii, amestecând elemente de religii si mitologii dacice, grecesti, indice, germanice, ca de pildã în Demonism (1872), in Odin si (poetul, in Mitologicale, si, mai ales, în Rugãciunea unui Dac din 1879), consideratã de unii, pe nedrept, ca o probã peremptorie de necredintã sau de rebeliune împotriva lui Dumnezeu.

De fapt, orizontul cunoasterii sale se lãrgise enorm, si contradictiile generate de polaritatea de care am vorbit erau tot mai aparente pe mãsurã ce viziunea sa mitico-poeticã urca tot mai sus. A creat superbele, unicele modele cosmologice din romantismul european în Scrisoarea I (cosmogonia si apocalipsa) si în Luceafãrul, unde vede în zborul hyperionic creatia continuând si ajunge la tronul Tatalui ceresc, Care i se adreseazã ca unui fiu, "Cuvântului sãu dintâi" (Evanghelia dupã Ioan e citatã în manuscris).

Si, pe de altã parte, a dat semne ale unei adânci dureri existentiale. A recurs la filosofia stoicã si eleatã pentru "Glossã", pe care am numit-o mic manual de întelepciune stoicã, predicând rãmânerea în afara iuresului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sunt rãsturnate. A dorit stingerea în bine-cunoscutele variante ale poeziei "Mai am un singur dor". Versurile de dragoste de dupã 1877 sunt înconjurate de aura unei tristeti fãrã leac, bãutã pânã la drojdie, ca în "Despãrtire" sau în "De câte ori, iubito..."

Dar, în rãstimpul acesta, îi rãsunau în auzul interior frânturi din amintirile copilãriei si adolescentei. Sãrbãtorile Crãciunului rechemau, ca niste clopotei de argint, "Colinde, colinde" (din 1878), cu bucuria copiilor si a fetelor care, de dragul Mariei, îsi piaptãnã pletele:

De dragul Mariei
Si a Mântuitorului
Luceste pe ceruri
O stea cãlãtorului.

(care amintesc cu emotie întotdeauna acea parte din Simfonia a V-a a lui Anatol Vieru, inspiratã din fermecãtoarele versuri). La fel si Pastile, cu solemnitatea înãltãrii din mormânt, a Învierii lui Hristos, îi inspirã lui Eminescu o poemã gravã, culminând cu cântarea româneascã traditionalã "Hristos a înviat", în poema "Învierea", tot din 1878.

"Christos au înviat din morti,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte cãlcând-o,
Lumina ducand-o
Celor din morminte!"

Sufletul lui, coplesit de suferintã, se înaltã mai ales spre ocrotitoarea noastrã, intercesoarea pentru noi pe lângã Dumnezeiescul ei Fiu, si douã rugãciuni din 1879 îi sunt închinate Sfintei Fecioare. Mai cunoscutã este cea în care cere îndurare Luceafãrului mãrilor.

As vrea însã aici sã întãresc afirmatia mea în legãturã cu tensiunea teribilã la care a fost supus, de structura sa interioarã, divizatã si contradictorie, geniul eminescian. De aceea am sã reproduc un poem postum al sãu, mai putin cunoscut, în ciuda lungimii sale. E vorba de "Bolnav în al meu suflet", scris cam în aceeasi vreme cu rugãciunea care va urma. Iatã poemul:

Bolnav în al meu suflet, în inimã bolnav,
Cu mintea deprãvatã si geniul trândav,
Închin a mea viatã la scârbã si-ntristare
Si-mi târâi printre anii-mi nefasta arãtare,
Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic
Viata-mi, cum o duce tot omul de nimic.
Nãscut fãr' de-a mea vinã, trãind fãr' mai s-o stiu,
Nu merg cum merg alti oameni, nu-mi pasã de-unde viu,
Supus doar, ca nealtii, la suferinte grele
Unesc cu ele stirea nimicniciei mele.

Sfânt n-am nimic, în bine nu cred si nici în rãu.
Viata mea aceasta nici vreu si nici n-o vreu:
A vietii ostenealã o simt si n-o combat,
As râde doar de-o viatã, dispretuind-o toatã,
Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcatã,
Muncind în mine însumi, vointa-n orice nerv,
Peirea cea eternã din mine sã o serv,
Dar vai! nici siguranta n-o am cã mor pe veci,
-Si dacã oare - a mortii mâni palide si reci
În loc sã sfarme vecinic a vietii mele normã
Ar pune al meu suflet sãrman în altã formã?
La sorti va fi pus iarãsi, de cãtre lumi din cer,
Ca cu acelasi suflet din nou sa reaparã,
Migratiei eterne unealtã de ocarã?
Nimic, nimic n-ajutã - si nu-i nici o scãpare.
Din astã lume - eternã ce trecãtoare pare,
Gonit în timp si spatii, trecând din formã în formã,
Eterna fulgerare cu inima diformã,
De evi trecuti fiinta-mi o simt adânc rãnitã,
Pustiu-alergãtoare, cumplit de ostenitã ...
Si-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stâncã
Spre culmea mortii mele ridic s-ast' datã încã.
S-ast' datã?
Cine-mi spune cã-i cea din urmã oarã?

Nu cunosc paginã existentialã mai disperatã în toatã poezia lumii. Se îmbinã aici atâta durere, atâta spaimã de viatã, atâta groazã de posibilele reveniri (migratia eternã) preconizate de filosofia indianã, atâta dorintã, neputincioasã însã, de a distruge vointa de a trãi (aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vietii), dar si atâta umilintã si dispret de sine (nimicnicia lui) încât existentialistii secolului al XX-lea apar, pe lângã el, ca niste snobi dezgustati de o viatã otioasã. Deznãdejdea concentratã aici, atât de cumplitã, nu e crestinã, însã izbucneste dintr-o sinceritate sfâsietoare.

Dar iarãsi se trezeste în el, în geniul apãsat de imperfectiunea lui, amintirea copilãriei curate, pioase. Si incredibil, alãturi de textul de mai sus, apare a doua rugãciune, în formã de sonet:

Rãsai asupra mea, luminã linã,
Ca-n visul meu ceresc de-odinioarã;
O, Maicã Sfântã, pururea fecioarã,
În noaptea gândurilor mele vinã.


Speranta mea tu n-o lãsa sã moarã
Desi al meu e un noian de vinã.
Privirea ta de milã caldã, plinã,
Îndurãtoare - asupra mea coboarã.

Strãin de toti, pierdut în suferinta
Adâncã a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic si n-am tãrie.
Dã-mi tineretea mea, redã-mi credinta
Si reapari din cerul tãu de stele,
Ca sã te ador de-acum pe veci, Marie!

Cu câtã dragoste, cu câtã evlavie se îndreaptã cel ajuns la capãtul cunoasterii si al deznãdejdii spre Maica Sfântã, spovedindu-se si cerându-i înapoi tineretea si credinta, cu o smerenie într-adevar mântuitoare. Rugãciunea regãsita îl poate singurã reda lui însusi, unificându-si fiinta pâna atunci tragic divizatã, reintroducând-o în aura luminei line, cu a cãrei cântare monahii si monahiile încheie slujba la apusul soarelui.

De altfel, o mãrturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimã a bolii, vine sã confirme întoarcerea definitivã la credinta izbãvitoare. Încurajat de Creangã sã încerce si un tratament la bolnita Mãnãstirii Neamt, Eminescu acceptã sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniste binefãcãtoare pentru sufletul sãu. Cãci, asa cum a consemnat un duhovnic al mãnãstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut sã fie spovedit si împãrtãsit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfintilor Voievozi Mihail si Gavriil, ziua lui Mihai). Si, dupã ce a primit Sfânta Împãrtãsanie, a sãrutat mâna preotului si i-a spus: "Pãrinte, sã mã îngropati la tãrmul mãrii, lângã o mãnãstire de maici si sã ascult în fiecare searã, ca la Agafton, cum cântã Luminã linã".

Avem adâncã încreditare ca Prea Sfanta Nãscãtoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârsitã fatã de durerea si umilinta lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel, "gândurile ce au cuprins tot universul" revin la matca Ortodoxiei românesti pe care, dincolo de toate pendulãrile cãutãtorului de absolut, Eminescu a iubit-o si a apãrat-o ca pe prima valoare a spiritualitatii neamului, întrupatã în Biserica nationalã. Si ca încheiere, vreau sã citez fraza de început a unui articol intitulat Pastele: "Sã mânecãm dis-de-dimineatã si în loc de mir, cântare sã aducem Stãpânului si sã vedem pe Hristos, Soarele dreptãtii, viatã tuturor, rãsãrind".